am știut

că averea din cămăruța mea

era viața

și un vis neterminat

am negociat cu ursitori

să-mi dea zborul

penetrând arealul iluziilor

ascultam simfoniile frunzelor

plimbate de arcușul vântului

deliberând…

nu mai știu să iubesc

îmi spuneam

când vorbele se diluau

pe rând

într-un râu prin care curgeam

condamnată să întorc zările

cu fața spre suflet

rar ieșeam din matcă

odată cu luna

arcuită pod peste vad

peste undele…

întâi s-a produs implozia

zguduind și cei mai îndepărtați pereți

de liniște

n-am luat cu mine nicio imagine din acea clipă

vântul a-mprăștiat în neant

realismul vederii

câteva frunze

prinse cu-n pețiol firav

de inima unei amintiri

adie vremea…

am aflat

că numai după ce sapi adânc

dai de ideile ce-ți despică memoria

și dacă fără vreun gând ascuns

urmărești fumul

care ți-a învechit viața

vei găsi ars răspunsul

care-ți cunoștea amănuntele

am învățat că decorul unui gând

se pictează cu degetele…

amurgul acesta

este prea grăbit dragul meu

așternându-se sub tălpile noastre

ca singurătatea care desparte suflete

între cuspidele înserării

și clopotul ce răsună ca o bătaie de inimă

am păstrat un loc sacru

unde te voi păstra intact

ca pe-o eternitate…

mi-am zis

că pot schița un zâmbet

adâncită în liniște

ca atunci când ninge

și îți lipești privirea de blândețea zăpezii

aproape pierdusem noțiunea timpului

ascultând cum pulsa vremea

să umple paharele

sau cum le golea de tot ce era de neînțeles

de un crâmpei…

cândva

am mai văzut această zi

cu pajiștea-i

ȋntinsǎ ȋntre suflet și inimǎ

unde visele înfloreau

așa ca primăvara

când își desface pieptul

să-și îmbrace noul veșmânt

apoi amiaza și-a tras peste umeri

umbra planetei

spulberând în…

bineînțeles

că sufletu-mi datorează mai mult

decât cuprind brațele tale

uneori se întinde moale

peste zeci de ani

pierzându-mă-n uitare printre amiezi

strângându-mi apusuri sub pleoape

nici ochiul

nu-mi mai desface cărarea

spre inima…

nu mi-am putut explica

ce căutam pe caldarâmul înserării

proaspăt vopsit

                                                                 scrijelindu-ți numele pe o pojghiță de purpură

ai fi zis

că-n acea atmosferă opacă

rămăsese sufletul

evaluând tăcerile

din cea mai stridentă…

e mult

de când palmele tale mi-au deschis uṣa

sӑ-ți intru în inimă

iar ochii mi-au arӑtat orizontul încӑ neexplorat

sau când  mi-au atins linia vieții

rostogolindu-ne peste vise

petale înrourate cu arome de mirt

ṣi nu-mӑ-uita

știai

când m-au prins în zbor…

(variantă) 

șiroind pe fereastră

pe pereți și în iarbă

înalțată din abis…

să ţi se rupă inima

să calci pe ea strivind-o

să înoţi prin sângele ei

iar într-un târziu

să te trezeşti lovit de propriile-i bătăi

sau când ochii ţi s-au deschis

să nu-ți încapă în ei lumina și orizontul

dar în găvanul lor

să se reverse cascadele întâmplărilor…

tot albul din lume

niarne*

nu se compară cu puritatea

ce-mi naşte această linişte măreaţă

nicicând mintea nu mi-a gândit sumar

dar acum

prin orice por al ei

mă simt invadată de nevinovăţie

exfoliindu-mă într-o infinitate de înţelesuri

 …

cǎ-n somn murim

lăsând celorlalți  amintirile

așezându-le umbre peste mormintele sfinților

umplându-ne sufletul  de miresmele lor cosmice

umblăm prin trecutul lor

cernându-le înțelepciunea

când ne trezim

ne arde înțepătura spinilor

crescuți pe huma oaselor noastre…

îmi arde gura niarne*

însetată

ca și cum

n-a sorbit deloc

din sărutul acestei vieți

mușcând din măr

am descoperit gustul cunoașterii

și aroma altui aer

salin

prin care

sufletul urcă și coboară…

nu știu niarne*

dacă termenul spirit de comunitate

mai  suntem  îndreptǎțiți a-l folosi

lumea s-a înstrǎinat de lume

târându-se ca reptilele în propriul habitat

chiar dacǎ aparținem aceleiași încrengǎturi

sau deschidem aceeași ușǎ la bloc

rǎmânem la fel de necunoscuți…

privește niarne*

cum se frământă norii

stârnind vijelii

dincolo  de ei

cerul și-a lăsat porțile deschise

eliberându-și seninul din chinga lui gebeleizis

la fiecare aruncare de ochi

îl aflu lipit de fruntea și sufletul meu

așa cum inima

înfrânge…

de ce aș privi înapoi niarne*

când acolo

cuvintele cad ca o tornadǎ

înǎlțând postament oricǎrei bǎnuieli

poate dacǎ le-aș spǎla cu o bucatǎ de sǎpun pe fiecare

aș reuși sǎ le îndepǎrtez ilogica

reminiscența însǎ

va agoniza în arealul colectiv

i-aș…

cred cǎ nicio liniște niarne*

nu poate comprima zbuciumul acestui spațiu

aparenta acalmie dormiteazǎ  în umbre gonite de vânt

uneori tǎcerea

propagǎ urletul

monadelor somnambule

plimbându-și ȋn liniște neliniștea

este o farsǎ

cu cât tǎcerea este mai…

nu ştiu  niarne*

de unde mă alimentez

să trăiesc viața cu atâta forță

când din pocalul ei

sorb uneori

fiere

tot caut explicații

însă răspunsul doarme-n morminte

înşirate ca la paradă

ca niște omoplaţi de soldaţi care au biruit în…