sunt dimineți în care oamenii devin prea transparenți 

prea incolori ca să îi mai poți vedea sau să le poți mirosi prezența 

pătrunzi prin ei în drumul spre nicăieri 

faci găuri uriașe în zborul păsărilor 

lași dîre de fum în urma ta și goluri de aer 

detonezi cantități industriale de sentimente 

pilonii zilei se cutremură 

cerul troznește din toate încheieturile 

orașul devine…

pe-un mal 

loveam cu biciul în ape 

pești de oțel mă trăgeau sub unde 

apoi chipuri 

multe chipuri cu sau fără măști 

se hlizeau la mine din șifonier 

arlechini tandri chinuiau copiii din oglindă 

am întârziat la masă 

un glas ca de mamă se auzea departe 

mă orientam după soare 

și era umbră sub unde 

ceasul din turn a rămas fără timp 

timpul fără chip 

era târziul…

trenuri marfare aduc din depărtări 

cărbuni și petrol sare și grâne 

sclavi și sclave

ofrande zeului "a fi" 

eu shakespearian-ul mă sinucideam din când în când 

să-i fac în ciudă timpului rămas 

n-am nevoie de existențe precare julieto 

încă de mic 

ciocanul și secera îmi pătrundeau în măruntaiele gândului 

pupilele dilatate priveau însă…

e greu să te desprinzi de cerșaful îmbibat cu umbre 

sunt dimineți în care ochii îți lipsesc din orbite 

ciuguliți de corbii amintirilor 

obiectele din cameră îți par străine 

din tavan curge un sânge incolor 

și în ferestre mor florile culese pe câmpurile de luptă

mi-era dor 

să îmi îngrop neliniștea în lutul proaspăt al unei femei 

să-i modelez în noapte chipul 

mi-aș vinde sufletul de-aș putea deveni alchimistul suprem 

cel ce dă viață pământului 

transformă noroiul în carne 

să-i țină de urât