plouă doar gânduri
nu pot împăna cerul
cu o așchie de lemn
 
gingășia orhideei
pleacă fruntea
peste genunchii uzi
ai frunzei
 
tandru
sărutul
cu o cădere lină
se desprinde din ceață
lasă urme sângerii
 
sub tremurul buzelor
flacăra se stinge
 
cum să fiu frunză fără lumina ei
 
privirea îmi rămâne încremenită
în sufletul pietrei
orhideea va învăța
rugina depărtărilor

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități

privirea-i goală se umple de adâncuri

albe

albastre

negre

nu le mai putea distinge  căldura

după sensuri

erau doar proaspete

șerpi nemișcați pe pământ

elegant încovoiau iarba rupând tăceri

odată am învățat și eu să aplec iarba

în melodii unice

muzică de Bach

competiții mereu pierdute

Maia știa cel mai bine să stea…

 slăbește firul sevei în fiecare zi

 împart pâinea porții

 ulciorul este gol 

 spre mâna întinsă

 visul

 privesc odaia plină

 la colțuri macii respiră

 doar ei cunosc sensul iubirii

 tangoul

 toate viețile pe care le doresc 

 stau îmbulzite în mine

 mor

 le dau drumul

 ca plămânii să respire

 să nu moară…

a rămas un sunet slab

nu-i mai simt greutatea

ai reușit să mă îmbraci în alb

să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer

 

voiam peste strigătul arborilor

să mut zile

să cer iertare…

să măsoare totul

sărutându-mi părintește fruntea

Dumnezeu este mereu o trecere

niciodată nu s-a oprit

ca să-l întreb

ce culoare sau gust au tihna cerului

 

există oare un design

încrustat în lentile de culoare albastră

care ar putea semăna cu nesfârșirea?

 

n-o să mai fiu chinuită cu diferite abordări

nu mai vreau

va fi doar una limpede

care deschide albastrul în palmă

aduce răsăritul din poveste

când fuioare…

că va veni și acest moment

din prea mult alb

această zi prea colorată

s-a îndrăgostit  de mine nebuna

 mai presus de ființa ei m-a făcut sclavă

 

culori deșirate în neștire

ale unui timp încremenit

într-un singur nume

se poate zări uneori

calea sfinților

 

știu că tu ai împins culorile

cât mai aproape

în apele line devin fade

 mă lepăd în trup

de inocența absurdă

numai așa

pot privi în ochii zeilor…

dimineața trece cu fața spre mine

 mă vede atârnată de îngrădiri

 "este așa bine"

 îmi mângâie pletele

 să mă vezi parte din lumină  

 zori

 din patul meu

 o văd mică

 oricât mă întind să-i simt mirosul

 să-i ating perfecțiunea

 minciuna cu pipa atârnata de arșița buzelor

 bate din palme

 nu știu tu

 dar jumătatea lui doi

 așa de mult dorește să alerge cu mâinile…

cărările mă strâng

o ultimă întindere a duioșie

palisadă a somnului iernii

mă ajută să merg pe mijloc

nu mă las păcălită de cărări

voi înceta să mai cred

că albastrul clopotului mă strigă

cobor la fântână izvoarele promise

aștept

(cumpăna adulmecă miezul alb al mărului)

până când cineva

cu cărările la fel de strâmte

va plânge de sete

în adâncuri

pe scheletul celei mai lungi…

gândul plutește deasupra

mâinii ce ține lăstarul

privesc orizontul

zboară nelocuit de începuturi și sfârșituri

pe geana pietrelor

docil

- înflorește cu alunecarea mâinilor

lutul poeziei

culcuș de liniște

împletesc muze în seri pare

să fie despuiată de rugina cifrei unu

lumina revarsă cascade de duioșie

melcul prinde la tâmple infinitul

restul zilelor au numerele într-o…

diminețile acelea

 care numără fluturii arși 

 după o noapte 

 în care luna își deschide ochii plumburii

 în care golul este mai sângeriu

 mai mare 

 mai des

 decât cel lăsat de trecerea unui unu

 nu-mi place gustul migdalei

 mirosul liniștii

 doamne

 dă-mi pânze spălate-n alb

 să înnădesc de-a lungul cărării felinare

 să deschid ochii

 să văd brațul minciunii

 până la…

                                                                                                   Motto

                                                                    M-am rătăcit şi căutând răspunsuri,

                                                                    vârful peniţei l-am purtat în ploaia ta,

                                                                    printre poemele-n gingaşe…

nu voi rămâne fără cuvinte

 chiar dacă îmbrățișarea lor întârzie în vreun bar netot

 dintr-un cartier fără stradă

 tot vor ajunge pentru nupțiala îmbrățișare

 dacă va fi pentru ultima oară tot o vor face

 nu oricum

 nu stângaci

 cu tălpile șterse bine de praful rău famat

 fără gheața din paharul de Cola

 caldă

 aburindă

 stai stai lângă mine

 să privim drumul pe care l-am urcat

 cuvinte…

 nu vezi

 că nu ai atins niciodată umbra

 nici măcar cu gândul

 nu ai cum să-i simți pielea 

 tremurul

 nu o poți învia

 nu tu

 aseară

 a întors fața lunii

 acum este doar cu coarnele în sus

 senzația stranie a liniștii îi trage umerii prin frunze

 lăstari

 târâș

 nu mai știe 

 dacă ai pierdut-o

 sau te-a pierdut

 pe limba acestui timp nădejdea este tot mai…

 îmi era dor de acea clipă în care grijile dorm

 iar pe tine te puteam mângâia

 îți puteam modela orice haină

 să-ți potrivesc sentimentele

 culorile

 șoaptele

 fără frica pierderii vreunui mal

 erai copacul crescut în odaia cu aer condiționat

 nu știai

 sau nu vroiai să atingi seceta aprigă de afară

 durerea-i sângerie

 Doamne

 ce dor mi-a fost de tine

 încrezătoare deschid…

cu rigla în mână conturează o hartă

a faptelor neștiute

-se spune că India este cea mai frumoasă nestemată a Coroanei britanice-

mă desprind din visare și îmi adun gândurile

pe buza clepsidrei

viața începe din acest punct un perpetuum mobile…

gândul e o apă

pe care ard cuvintele nespuse

chipuri înțelese greșit

 

voi netezi calea să te poți naște

acum când soarele îmi este silabă

și lutul  bun de modelat…