Paleta de culori

 de pe şevaletul destinului

 a îmbrăcat îndrăzneţ

 nuanţe de speranţă

 în universuri de gri.

 Inima a colorat-o în alb

 asemeni pânzei

 de pe catargul vasului

 care îşi poartă visele

 în zgomot de gând

 plutind pe mări de cuvinte.

 Alegi... culori.

 Întuneric şi foc,

 lumina...e zăpadă?

 Construieşti ziduri

 întinzînd mâna

 spre cerul visului,

 secunde şoptite…

 Scutul inimii mele
 e blândeţea ascunsă
 în cuvinte care au
 culoarea lacrimilor.
 Pastelul florilor din
 infinitul de iubire
 păleşte trist în
 grădini de suflet
 răvăşite în furtuni
 de vise pierdute;
 îngeri trişti privesc cerul
 cu ochii amintirii
 în care albastrul nesfârşit
 era vis împărţit la doi.

Îţi dau întâlnire
la capătul cuvintelor
despărţite de punctul
nopţilor albe. 
Respirând
într-un strop de lumină
exilat pe umărul copacilor
îţi voi privi lumea ascunsă
din sufletul sfărâmat
şi îţi voi răsări lacrima tăcută
pe cerul viselor mele;
rază luminând depărtarea
fărâmă de soare
într-un gând îngenuncheat.

 E versul adesea leagănul inimii;
 fantasmă a iubirii înflorind irişi
 în nemărginirea privirii,
 otravă dulce picurând raze de lună
 în apusul regretelor târzii,
 lumină curgând în clepsidrele
 nostalgicelor şoapte,
 dăruire îmbrăcată în straiele
 lacrimilor descătuşate,
 oglindă a nălucirilor din gând...
 .........................................
 şoaptă caldă adormind furtuni
 tu, vers,unic trubadur al sufletului meu...

Te naşti din şoapta gândului

unde cerul nu are limite

iar nopţile ascund printre perdele de timp

albastre unde,

curgând nedescifrate vise.

Tăcute mâini,

tumult de doruri mângâietoare

ating şoaptele toamnelor târzii

cu palide culori

rătăcite în pulberea curcubeului.

Din şoapta valurilor purtând întristatul suspin

adună necuprinsul inimii

şi lasă-l să poarte praful stelelor

în răsăritul iubirii,…

 Nopţi urcând în zgomotul ploii

 cu succesive bătăi de aripi,  

 ating absenţe zăvorâte  

 printre şoaptele viselor fără nume;

 clipe se frâng în furtuna gândului

 ascunzând oftatul în picăturile inimii  

 rătăcind pe alei osândite să asculte  

 doar paşii himerelor îngenuncheate.

 Îţi desenez pe privire nostalgia florii

 sărutând depărtări cu mireasma tăcerii  

 şi răvăşind gânduri în labirintul umbrelor…

 Răsar

 în tăcerea secundelor

 care îmi ascultă

 sufletul zâmbind;

 nu mă întreba

 despre mâinile

 care spun totul

 când îşi pictează

 liniştea cuvintelor

 pe chipul timpului

 pierdut printre

 anotimpurile inimii.

 Surprind şi păstrez

 amintiri amestecând

 culorile gândurilor

 ascunzându-se

 în raze de lună

  cu urma paşilor

 revenind în

 tăcerea păsărilor

 care şi-au purtat

 zborul…

 Privirea alungată
 să trăiască
 la capătul orelor
 lipsite de lumină,
 priveşte zidul
 unde soarele
 se prăbuşeşte
 zvârcolindu-se
 în geana lacrimilor;
 călători printre
 zidurile lumilor noastre
 împărţim clipe născute
 din mângâieri de umbre,
 siluete străbătând confuz
 ploi înţepenite
 între cuvinte însetate de cer,
 scriind despre un azi
 care ieri adormea cu
 numele dimineţii pe buze.

Nerostite trăiri

 îşi plimbă urmele

 prin sufletul fără voce

 în care speranţe uitate

 îşi privesc zâmbetul

 îmbrăţişând respiraţia

 buzelor tăiate

 în jumătăţi de cuvinte

 respirând iluzia numelui tău.

 Frunze căzând în urma

 paşilor rămaşi fără

 culoarea privirilor,

 acoperă singurătatea

 aleilor goale

 cu anotimpul norilor,

 urme fragile scuturând

 lanţul lacrimilor

 în ţipătul zărilor şi…

 Ţi-a privit tristeţea 

 mângâind cu raze de suflet  

 abisul durerii în care neiubirea

 îţi coborâse singurătatea.  

 Tăcerea aducerilor aminte

 îţi picurau pelinul şi  

 ambrozia deopotrivă  

 în veşnicia cuvintelor;

 lacrima neplânsă 

 a ochilor tăi

 cobora pe geana zorilor  

 în leagăn aşteptând  

 să-ţi adoarmă durerea

 în şoaptele blândeţii

 alunecând pe strunele  

 iubirii…

 În noaptea speranţei

 în focul sufletului sfărâmat

 pulsează pumnul

 ascunselor feţe.

 Bătaia inimii, cadenţa

 paşilor călcând

 pe fruzele toamnei,

 întoarce zborul aripilor

 care au învăţat să tacă.

 Sufletul clipei

 cade în valurile

 cuvintelor care ard,

 sfărâmând în palme

 cenuşa învierii

 şi adormite litere

 lovind margini de gânduri;

 noaptea, anotimpul

 aromelor dulci

 născute din petale…

 Citeşte gândurile

 încă nepătrunse,  

 şoaptele lor se întorc

 fără cuvinte apoi

 pleacă în ritmul ploii  

 strigând liniştea  

 împrăştiată de vântul trist.

 Trăind într-o amară  picătură

 lovind cu respiraţia

 camera goală din suflet

 scrisoarea inimii se scrie  

 prin labirinturi ocupate  

 de şoapte pierdute  

 în ochi îngenunchiaţi.  

 Întotdeauna dincolo de apus  

 noaptea…

 Linişte acum.

 Ciudată,  apăsătoare linişte.

 Veşnicia curge tăcut

 între timp şi viaţă.  

 Fug. În mine...  

 şi invers merg înainte;  

 mă tem, în inima

 împăturesc scrisorile  

 adevărului meu,  

 spaţiul dintre minte

 şi inima: lumea...  

 a mea...nesfârşită.

 Neaşteptat, liniştit

 şi frumos e sufletul meu,

 unic şi poate

 ALTFEL...

În seara asta închisă

în neantul ochilor

plimbându-și iluziile

pe muchii tăioase de gând

îmi vezi cuvintele

îngeri trăind în întuneric

sorbind de pe buzele

copacilor răsăritul

șoaptelor ascultând

muzica toamnei?

Aripi deschise când luna

își oglindește sufletul gol

în frânturi de lumină

îndrăgostită de sunetul valurilor,

zborul lor se întoarce din

povestea zâmbetului pierdut

în îmbrătișarea liniștii…