văd o lume
trezită
prin ochi de nisip

întemnițat
în cavernele
Egiptului de aur
floarea de cactus
m-a înțepat
cu amintirea faraonilor
lăcrimând
în existență Nilul

piramidele
m-au mușcat
de palme
să simt
ce au simțit
sclavii lor

timpul
se oprește
floarea de cactus
se inchide
o cuprind de petale
și pictez Egiptul
în safir

erupe, iubito, otrava din munte!

dar nimeni n-aude când strigă tăcerea

ce-adună din râul de vorbe mărunte

ecouri ce-ndrumă,-ntărește plăcerea.

iar pietre-nvelite-n veninul de flamă

trosnesc printre nori, înghețate-n furtună,

trezind prin cuvinte doi oameni proclamă

iubire-așternută în raze de lună.

din lavă-nflorește, lunatic răsare,

secunda umbrită de vălul iubirii

și fuge-n neștire pe buzele care

dau viața orbită…

Cuvântul tău
plutește
printr-un deșert
de lacrimi,
cristalizate în flăcări.

Ușa păcatului
are zăvor de cuvinte,
al tău luându-și viața
din cerneală de venin.

Ușa serenitații
înoată prin porii fanteziei,
transcende
în întuneric;
cuvântul tău...
străpunge ochii luminii.

Cuvântul meu,
distrus din temelii,
închide zăvorul păcatului...
adoarme
la pragul serenitații.

se ia o cărămidă

se cioplește în formă de om

se-ntărește în furnal

la o mie de grade

de durere, pocăință

și la o mie de iluzii

cărămida

transformată-n granit

se șlefuiește

într-o mare de diamante

omul

devine însuși diamantul

prin pielea translucidă

se poate vedea

cărămida —

sufletul său necioplit

am auzit fulgii de nea

cântând la o chitară

îmbătrânită

urechile desfrunzite

mângâie tăcerea