caută în fiecare dimineață o fereastră pe unde să evadeze

o fereastră în propriul corp pe unde să-și poată abandona

tristețea care îi urcă mai sus de frunte o depășește

oboseala roșie a unui apus în care soarele

are aceeași vârstă cu singurătatea ei



e doar o femeie care știe că de atâta melancolie

i-ar putea putrezi inima de aceea cântă

îmbrățișează și iubește…

zâmbetul meu a zburat în plopii din lună 

braţele nopţii îmi fac singurătatea hamac

piatra care-mi înoată în sânge a luat drumul cocorilor

se curbează timpul peste arbori s-alunge ochiul de frig

acum singura noapte dintre primăveri e trupul meu gol

fără aripi fără buzunare  fără zâmbete



alţi corbi vor hoinări de-acum prin tinereţea mea

ca printr-o galerie cu desene rupestre

pasărea care mi-a furat zâmbetul a zburat în plopii din…

vorbesc în gând cu mama despre ziua 

în care o să ne revedem 

îi povestesc despre îngerul care vine

noaptea să-mi mângâie visul 

despre înfrângeri și despre nașteri 

deși nu așa se măsoară timpul

îmi spune ea

se curbează timpul peste arbori s-alunge ochiul de frig

acum singura noapte dintre primăveri e trupul meu gol

fără aripi fără buzunare fără zâmbete

alți corbi vor hoinări de-acum prin tinerețea mea

ca printr-o galerie cu desene rupestre

pasărea care mi-a furat zâmbetul a zburat în plopii din lună

am rămas captiv între cearșafuri într-o dimineață ireală

atât de curată încât vedeam urma trecerii tale

pietrele din lună…

s-au plictisit de aşteptare nasturii cămăşii

o tinereţe zurlie ţi-a dezlegat sângele

încătuşat de stâlpul porţii

alergi pe străzi să prinzi răsăritul

să pregăteşti balansoarul pentru ora din turn

e vremea să-ngropi toţi anii trăiţi în zadar

încercuieşti fiecare secundă cu mănunchiuri de iarbă

să ştie îngerul tău unde eşti

vorbeşti cu ferigile din vânt

unu doi trei paşi până la marginea…

un cer fără sfinți se opri sub coasa lunii
în buzunarul inimii aceleași secunde roșii
pești răpitori sculptând în peretele zilei
tablouri înrămate de vii

m-aş sinucide dar e primăvară, 

un mugur văd pe creanga mea de vis

în braţe-mi cântă vesel o vioară, 

un vânt m-alintă prin floarea de cais.

„a murit Enghidu prietenul meu care vânase cu mine lei”

sunt plină de contradicţii ca lumea de dumnezei

aş vrea să pot spune pe nume tuturor morţilor

şi naşterilor mele

în fiecare noapte îmi iau viaţa înapoi

uneori vine îngerul să mă salveze

 visează îmi strigă el

pe zidul nopţii se prelinge o umbră

nu ştiu dacă eşti tu sau pasărea

care mi-a zburat din colivie

timpul curge…

atât de adâncă e clipa asta că mă înnec în ea

mă dizolv mă destram  în cristalul zilei

în respiraţia vântului pasăre de ceaţă

căutându-şi visul rătăcit

cineva iubeşte în locul meu

ascuns  între veacurile acestei  clipe

în seara asta norocul din cana de cafea

își face de cap și tu ești singură

liniile din palmă la fel ți-au prezis succesul

iar tu ești singură stai și privești un tablou

are forme omenești mâini umblătoare

buze umblătoare gesturi umblătoare de felină

domesticită

te urmărește amintirea unor zile

când prindeai razele de soare

și te acopereai cu ele alergând

dintr-un vis în alt vis

zâmbești în…

azi noapte te-am visat

purtai acelaşi pulover verde şi acelaşi zâmbet

aerul mă iubea cu mâinile tale

din ochi îţi curgeau primăveri neînchipuit de frumoase

te ţineam în braţe ca pe un copil

zâmbetul tău clătina calea lactee

lucrurile pe care nu le atingi tu

nu mai ştiu să respire

nu ştiu unde s-a dus acum lumea mea

a fost luată pe sus de o tornadă

şi mutată dincolo de mine

uneori visez că mătur…

când o parte din tine îşi bea liniştită cafeaua

cealaltă a murit de mult

înveşmântată în alb

purta pe umeri cuiburi în care puii

viselor creşteau liberi

lucrurile se împart mereu cu precizie în două

unele se mută în icoane

împrumută sfinţenie

celelalte se zidesc în ţărâna din tine

îţi iei pietrele pe care le-ai urcat singură muntele

te aşezi la umbra cuvântului

până îţi cresc…

dacă urci dimineaţa pe munte şi privesti în ochi răsăritul

toate întâmplările împrumută un trup arcuit

şi se închină

lumea îţi pare mai frumoasă

îi ierţi cu mai multă uşurinţă pe oameni

şi îi iubeşti cu toate imperfecţiunile lor

aşa cum se iubesc pietrele într-un zid

pentru că le este frig

sau frică

nu-ţi mai creezi singur duşmani ca apoi să le declari război

vrei doar să-i smulgi luminii ceva…