un copil strângea la piept o prescură
în formă de inimă
a rupt o bucățică
și mi-a întins-o

am zburat din mine
ca dintr-o colivie
și am luat-o

m-a condus cu privirea
până când
tot ce mai vedea 
era un punct
mare cât inima Lui

ești vie în gândul meu

ca o tăietură adâncă de sabie

ce nu se vindecă

dâre de sânge las în urmă

pe trupurile femeilor

care s-ar fi vrut ținute minte

te caut în îmbrățișarea lor

ca nebunii ce-și caută moartea

și fără voia lor

 devin eroi

după ce s-a oprit ploaia
a strâns cioburile rămase pe străzi
și le-a așezat 
după chipul și asemănarea lui
în balta din care îl privea Soarele

apoi  l-a sărutat

toți cei care se vor privi în oglinzile lui

îi vor semăna

și se vor recunoaște:
Cei sărutați de Soare

în locul unde doarme bunicul 
a răsărit un munte
cu păduri 
și animale sălbatice

pe fruntea lui coboară soarele 
prima dată
în fiecare dimineață
și le îmblânzește
mă găsește uneori
rezemat de tâmpla lui
dormind cu mâinile pe vreo carte
citită pe nerăsuflate

follow the track of the 75 wolves*

scrie pe fularul meu

și nu sunt singur pe urmele lor



pe scaunul din fața mea e un domn

cu o pălărie mare, neagră,

cât umbra nucului

privirea lui, mai rece decât umbra

ajunge până la capătul lumii

pare că ziua plecării

nu mai e demult o taină pentru el



cu noi în…

cel mai bun loc să te prindă noaptea
e-n inima unei femei

învelit în îmbrățișarea ei
auzi îngerii
citind din Epistola întâi către Corinteni
până adormi

dimineața îi povestești
despre visul tău
în care se făcea că dragostea
nu cade niciodată...

poezia aceasta se numește
seara în care m-am îndrăgostit
de mâinile unei femei frumoase
nu mă cunoșteau
și nici nu știau că le privesc
ascultau Chopin vorbindu-le despre spini
și-au început neliniștite
să deseneze pe genunchi

florile aveau unghii roșii

călca pe vârfuri 
iar vârfurile o împungeau 
și urlau că nu joacă după reguli

 mersul ei începu să se albăstrească

ce frumos e cerul
gândeau oamenii care-și aminteau câte ceva
despre zbor
și ochii lor îi sărutau tălpile

noaptea și-a așternut plapuma

peste văile munților

doar câte un opaiț

mai luminează cerul



la ceasul ăsta

lelea Corbeanca de care nu știe nimeni ce vârstă are

iese goală pe ulița satului

și tot ce are sânge…

mi-aduc aminte că pe vremuri

privirea mea se tăia în tot ce atingea 

și sângera

puțin câte puțin roșul mi s-a scurs tot

într-un pahar



lumea a devenit alb

lumea a devenit negru

ca în orice film mut tăcerea a început să vorbească

fiecare om 

fiecare lucru

avea tăcerea lui



la o masă mare…

îmi torn glasul 
în privirea femeii
îndrăgostită de mine
până aproape se umple
până aproape dispar 
ea-mi surâde și zice: mai pune

apoi beau din mâinile ei
din ochii 
și din gândurile ei
până i se face sete de viață

am imaginație bolnavă
nu mă întreba nimic
nu-i zâmbi animalului din mine
o să-ți muște din inimă 
ca dintr-o mână întinsă

dacă vrei să mă vindeci
îngroapă-mă de viu
în visul tău 
și așteaptă-mă cu un pahar de apă 
pentru atunci când mă trezesc
să-mi treacă gustul de pământ 
din gură

dacă o să privești cu atenție 

vei vedea un acoperiș roșu

ce răsare din cumpăna dealurilor

acolo 

locuiește o femeie

în casa ei miroase mereu a lumină



n-am fost s-o văd niciodată

dar îi mai scriu uneori

când plouă, se așază lângă fereastra deschisă

și-mi ascultă scrisoarea, picătură cu picătură

atunci…