Părea

că nu mai aveam

forţa fizică

pentru a mă înălţa puţin,

deasupra acelui vid

pentru a realiza

cel putin ameţeala,

abrutizarea

că timpul zboară.

Mă prefăceam

că dorm

aşteptând săruturi,

săruturi ca acelea

pe care, altădată,

buze de sfinţi

le dădeau… muribunzilor.

Încerc să visez mai mult

timpul să o ia din loc,

să mă trezesc când ceilalţi dorm,

să merg când ceilalţi se opresc,

spre locul unde-am poposit

mai mult de-o clipă

căci mâine e,

dar nu e sigur pentru nimeni,

de ce-ar fi pentru mine

timp să am

o îmbrăţişare, un sărut

să dau

celor de-acas’?

Mă-ntorc…

s-apuc ziua de mâine,

să spun

într-o clipă veşnică

vă…

Mai e puţin,

umbra mi s-a întins

prin odaie şi-n afara ei,

lacrimile se prelingeau printre degete

mai fierbinţi şi mai repezi,

mâini nerăbdătoare

prinseseră încheieturile mâinilor,

mi se părea

că niciodată n-am fost

mai singur…

Mai e puţin.

Într-o dimineaţă ceţoasă

când ploaia biciuia obloanele,

mă învârteam prin cameră

şi-mi lipeam fruntea de geamuri

uitându-mă cum nisipul

absoarbe repede ploaia

şi gândind că nimic pe lume

nu mă va împiedica să alerg

acolo, unde… sunt aşteptat.

Un aer trist

străbătea încăperea

în care sălăşluiam

într-o pâclă de fum

şi-o dezordine vie

pesemne de mine

aruncată-n timpul

ce nu vrea să…

mai treacă odat’.

Odată,

demult

plecat

la drum, departe,

părea că-s cu ceva viaţă.

Acum,

obosit,

păream că am chipul mort,

însă… am aflat

că-s pe drumul de-ntoarcere acas’,

pentru prima oară de atunci,

chipu-mi căpăta viaţă.

    Trăiam.

Ploua.

Zorile luminau acoperişurile

motelului în care stăteam

ascuns la fereastră

şi gândeam că nu mi-a rămas

memorie decât pentru zilele

rămas… Singur.

Cu gândul

la strălucirea blândă

a razelor lunii

peste micul motel

în care-s găzduit

de-o bucat’ de vreme,

aştept să treacă

noaptea castă

din sufletul meu,

să mă apropii

cu o clipă… de-acas’.

Pe lângă

case vechi

fără perdele

din oraşul revoltat

de liniştea lui

cu bagajele sufletului

pregătite

căuta gara şi drumul

spre un capăt de lume

singur

departe

el şi lumea lui.

Ascult cum se scurg orele

în încăperea întunecoasă

înainte de moartea clipelor

singur, departe, când

o lacrimă se rostogoli

până-n colţul gurii,

n-o voi şterge, am s-o sorb

căci definitivă nu e

nicio singurătate.

Trece timpul.

Uneori prea repede,

alteori prea încet ni se pare.

Conştient de bucuria

revenirii-n lumea mea

cândva,

să cad mort

aş vrea în clipa asta,

căci groaza m-a cuprins

şi spaima care-mi strângea

inima, să fie ultima

înainte de agonia aşteptării

departe, singur…

Trece timpul.

Spaima surdă

imprimată în străfundul fiinţei,

izvora din trup

cu privirea îndreptată

mereu spre interior,

căci te vezi îmbătrânind

şi murind clipă de clipă…

                29.06.2007

În mine

azi s-a născut

o deznădejde,

seamănă

cu capriciile unui copil

dar, până spre seară,

voi arunca puntea

să-ntrerupă aşteptarea

din lumea mea,

a unei veşti dintr-un telefon.

Sunt liber,

pentru o clipă doar

din închisoarea papucilor.

Nu-i mai aranjez

pentru alţii

să-i încalţe

şi să-i poarte

spre lumea lor.

Aştept

să mă bucur

şi eu la rându-mi,

când va sosi timpul,

alt ucenic

îmi va lua locul,

să-i aranjeze

şi pe ai mei

să plec acas’,

în lumea mea.

Linişte tulburată

de târşitul papucilor prin cameră

şi-un gest vag de consimţire

aflând din gura

lividului sihastru cu ochii metalici

şi privirea ageră,

că drumul făcut în viaţă

se repetă,

se repetă mereu, neîntrerupt,

destinul… s-a înnodat.

Când ameninţarea

ascunsă în cuvintele

ce-l pătrundeau,

a şuierat aproape de lobul urechilor,

nu s-a zbuciumat deloc

căci a ştiut,

că îmbarcat

în trenul vieţii,

a însemnat că a ajuns

la destinaţia

de la capătul lumii.

Tăcerea nopţii

era deplină,

stăteam cu ochii mari

deschişi în întuneric

supraveghindu-mi respiraţia.

Mă vedeam

îmbrăţişând puiul de pernă

şi gândeam

că liniştea nocturnă-i

alcătuită din mii de agonii.

În întuneric,

fără putere de împotrivire,

când iubirea

are timp

să se descompună,

cazi pradă

ispitelor minţii

şi furiilor

imaginaţiei

oarbe

din lumina

ştearsă a lunii

înghiţită

de vârcolaci.

Să ne scuturăm de pe piepturi

carnea fremătândă

a unui soi de inimă

ce bate haotic

din craniu

orbitele să le lăsăm

cu un ochi liber

să punem clepsidra

timpul să măsoare

cu nisipul ce curge

prin pâlnia loc

de gură şi furnal

în loc de nas

să hornăie

în orele de răgaz.