din puţinul strigătului

lumina-mi plesnise cu o aripă fruntea

cel de lângă mine înfricoşat plecă  

în colţul neînţelesului

şi nu mai pot să-i dezleg privirile de împietrire…

dacă mă arunci peste litere

te voi învăţa să-mi atingi ţesutul

mai întâi încătuşaţi în destin

şi-poi e mai simplu

decât o străpungere în derivă

a unui adio…

mă reinventez

de prea multe morţi ce-mi cad la picioare

şi nu cunosc jocul

dar il voi clădi silabă cu silabă

îmi aparţin

sărind…

străbat urme sparte de veacuri chemare

o viaţă şi-o moarte cu zboru-mi ca omul

cu ochii din suflet mai plâng că mă doare

când arsă e frunza şi-o leapădă pomul…

spui cu deschidere sigură

Nectarie

bietul de mine

cu vizoru-n ochiul deformat

am văzut

cuvântul valului la mal

că despre asta este…

creta de os desenează

pe toate drumurile soarelui

umbra pe care cresc solzii apelor

când mai deschid cate-o aripă

morţile se îmbulzesc…

eu nu visez sub ceruri aurite

socoata mea nu e cu sacu-n gură

îmi duc dumnezeirea ideilor măsură

la inimă să prindă stropi de lumină

şi nu ţin umbră lutului ca de…

nu doar dinţii de foc ai străzilor

îmi macină trăirea

mai sunt şi bătăile aripilor

cele ale gândului

care lovesc nestingherite

prin mai toate cotloanele…

când umbrele îndeamnă

şi mersul e pe jos

încerc meticulos

să mă dezbrac de ierni

de după zidul înserării mele

în răstignirea clipei…

să vii în aşteptarea opririlor în mine

cu ultim gând să vii din adăpost pustiu

în hărţuirea vremii ia zâmbetul cu tine

îl scutur eu de moarte încă nu-i prea târziu

să vii cum vine…