Albastrul de mâine își strigă o mare.

O știe departe, străină și caldă,

Pe raftul de suflet, femeia din zare

Își lasă tăcerea în valuri să ardă.



O, ce lumină îi trece prin vene!

Acum răsfățată, aproape zidită,

Mai vine o clipă, o alta se cerne,

Și-o voce stelară se vrea infinită.



Când oaze în fracuri pornesc spre niciunde

Să cheme ostașii…

îngeri în culori stau de veghe vor înflori nuferii nopții

cerul se scaldă în iarbă o cămașă nouă îi face cu ochiul

își adună stelele pentru sărbătoarea undelor

ești atât de aproape dar sigur porți o năframă pe suflet

o ciocârlie pornește să cânte din tabloul cu spini

îi prind…

hei voi care stați la pândă ascundeți-vă umbrele

n-ați ales la timp nisipul pe care se construiesc războaie

acum știu precis unde-mi voi așeza casa

prin mijlocul lanului cu viori se va plimba încă un râu

nimeni n-o să-l sece cu o simplă baghetă e doldora de anotimpuri…

omul care trăiește pe acoperiș delirează

să-mi caut un alt continent zice

unde amiezile nu m-ar putea orbi

mai mult decât zarurile acelea izbite de pod

ar fi mai confortabil un cârmuitor de zerouri

un fel de păstor cocoșat de…

în țara aceea orhideele înfloresc o dată și bine

din când în când un demon le trece peste frunte

crezul îmbobocit într-o temniță

atins de arșiță nu mai rabdă clovnii care își fac veacul sub lacăte

acum a trecut de faza săgeților

are cămașă albă surâde la timp și…

nodul despre care n-am vorbit niciodată

ajunsese la inima nopții

mă prinsese din urmă îl vedeam cum desface cleștii și plânge

cum naiba vine asta

cine i-o fi sucit mintea

ori poate nu e decât o piază rea pe trotuarul desuet…

Stăpână salcie, îmi spune,

De-ai adunat în ochii tăi

Toţi nuferii pictaţi pe lume,

Ce ai făcut astăzi cu ei?…