Cuvânt al serilor de vară,

să nu mă uiți în buzunarul orb

cerul se joacă de-a poezia când

miroase a ploaie

a suflete proiectate pe asfaltul umed

terapia sfâșie poetul îmbrăcat în umbra metaforelor

și haina lui e o moarte aparentă

încape în gulerul memoriei ca-ntr-o adormire a simțurilor

peste ape și răni

peste versurile întoarse ca un bumerang în cămașa…

Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi

din creștetul poeziei până în tălpile copilăriei

așteptând soarele să apună fără timp

ating iarba și miroase a bujori și nemurire

a stele aninate-n părul verii, când toate în jur își desfac aripile

femeile…

Există cel puțin un om în viața fiecăruia

alături de care raiul e un prunc întors în pântece

există cel puțin un suflet care scoate phoenicși

din propriul cuib de vise

acesta nu este un poem de dragoste

e dragostea însăși locuind într-un pumn de femeie

mai mic decât inima păsărilor, mai neînsemnat decât pasul furnicii

totuși azi cerul și-a dezlegat mâinile și cântă

vocea devine mai adâncă, aproape șoptită în țipetele lumii

cum te aud în bătaia…

”once upon a december”

Cu tine

mă despletesc în cuvinte

ca un rob secerând pe întuneric;

ochii, doar ochii au rămas ai mei -  

până la urmă fuga printre can(i)oane

aidoma gloanțelor în piepturile tinere

nu poate avea decât un singur final...

și totuși cineva întinde pe felia de viață

capcane timpului -

nebuni, ce nebuni să ne iubim

în…

tu pui punctul acolo unde

alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile

nu-i nimic

dimineața vine pentru amândoi

cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea

cuvinte se poticnesc în gura ceștii

da

tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră 

să respir bezna și să-i spun…

Azi am voie să fiu femeia ascunsă în poem 

primul gând și soarele portughez prins

în starea mea de saudade

Mariza cântă despre oamenii pământului ei

eu nu spun nimic

ascult doar bătăile inimii ca un intermezzo al visului

e iarnă corbi poposesc în spațiul meu alb-negru

brațul tău e luntrea cu care trec dincolo

culori curg peste trupul…

vorbele nu pot face o aură în jurul capului

ele fug într-un lego complicat

câteva piese risipite îmi amintesc de mine

trecând peste podul Charles

cuvântul se legăna în brațele tale  

ca un prunc                                                                                                                           

statui cântăreau din ochi trecătorii

cerșetorul încremenise anacronic într-o rugă 

cu ploaia pe umeri –

un Kafka mai tânăr…

n-am mai scris

în mine o salcie mângâie pomeții nebuniei

de aici iubirea pare haina pe care o poți dezbrăca lejer

goliciunea e cel mai bun pansament

și râd. Da, între nopțile trasate cu creta zăpezii

cresc oameni de tinichea

cel mai banal sărut deschide toracele cu finețe de chirurg

orașul devine o arteră pulsând a viață

lumina cade inocent

pe trupuri însetate

să nu îndrăznești să mă uiți

nici măcar în claxoanele…

Ea,

femeia care închide paginile cărții

cu gesturi fine

ea,

care îți atinge mâna

într-un gest

aparent neînsemnat

ea,

care a învățat că iubirile se pierd

doar în pasul inimii,

Eva ultimei nopți de rătăcire,

nu-i spune nu

când decupează timpul

ca pe o coală de hârtie

și-aprinde fâșii de trup

nu-i spune nimic

poate fericirea nu e cota 1400

traseul…

e drept

uneori în mine gângurește un prunc

sărutat în talpa poeziei

gândul devine vrabia care se scaldă în nisip

mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului

să țipe în mine...

din forfota cu chip de muză

ies pe rând corăbii anonime

un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele

m-a durut să te strâng între genunchii toamnei

acum respiră sub pământ lumina

în galeriile inimii

șoptești un alint

iar eu te…

Buzele tale ca o ghilotină peste rațiune

închid respirația în

fragmente inegale de tensiune

măștile cad precum piese de domino

lumina a rămas dincolo

mă ridic

iau frânturi din jertfă

să o arăt înțeleptului care a socotit că viața

începe cu ultimul sărut

taie tot

din calendar zilele cu tâmple albite

cos la aceeași masă 

am mai trecut pe acolo

acum o mie de…

durerea  la care nu poți renunța devine poezie

plus sau minus iubire

te-au învățat

că vei coase o gură, două brațe

și doar jumătate de inimă

ne amputăm de dragul gândului

cine mă va întregi...

anonimă scriere - numele tău învelit în trupul meu de femeie

dezordinea cu care prinzi câte un vis

îl tragi de mânecă, îl reașezi

până se mulează pe ochii tăi

gata, lumea mai suportă o amânare...

undeva,…

azi gândurile mele sunt constelație 

(m-ai numi Cassiopeia)

nimic nou în punctul de miazănoapte

sclipiri diafane

uneori scântei

spre miazăzi corpuscul de lumină 

o altă duminică traversează prin rană

ochii tăi precum cafeaua de dimineață

veghează rotund

și lumea se pierde în zaț 

ca o nălucă așteptând stingheră

cochilia din pereții căreia

cireșul înflorit e la mile distanță

iar gura sărută…

Pleci, drumeag al gândului păgân

cu pași mărunți aproape nedorind să tulburi zarea

un roi de vise se culcă la pământ

în seceră, un snop își leagă inima de-un fir

e aproape seară;

pleci odată cu frunza învelită-n toamnă

și poate râzi, ți-am prins azi umbra rătăcind pe bancă

profilul drept, poate prea lin

și mâna stângă - arcuindu-se în barbă;

azi zilele sunt tâmple ale iubirii

scuturându-și norii, doar cerul…

biata mierlă și-a înghițit octavele

ascunsă-ntre zăbrele

ziua pare o fâșie de drum bătătorită

pașii răsună metalic

în cuiul toamnei visul suspină înfrânt

să fi fost un călător

spânzurat de limba iluziei

sau poate am uitat să întreb circarul ce truc ascunde-n spițe

de-nvârte anotimpul între degete

mirosind a tutun ieftin

viața e prostituata care-și numără minutele

până la extaz 

apoi deschide gura…

M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință

că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;

îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat

acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător 

în colțul de pedeapsă,

mă întreabă nedumerit a cui sunt

a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini…

absenţa ta este o matcă,

în jurul ei un stup creşte ca un turn Babel –

miere şi venin se pândesc în faguri;

esti geamănul resorbit înainte de naştere 

văd prin ochii şi palmele tale

descânt iubirea pe îndelete,

ca într-o cină de taină –

în balansul anotimpurilor 

sunt atâtea porți și niciun popas,

cine s-ar fi gândit să înnoade amiezile cu vitralii prăfuite

de cordonul ombilical al poeziei?

cine ar fi…

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă

nici măcar acum când secundele îmi apasă gândul –

te las la uşă să-ţi ştergi urmele şi să taci

să-ţi simt neputinţa apoi să mă înfrupt din absenţa ta;

ochii tăi îmi sunt santinele

mai adânci decât gura care mă posedă

dezvelindu-mi una câte una temerile,

până când devin lutul din care modelezi fără milă

alte braţe, alte guri...

Nu intru cu tine, singurătate, în toamnă –

anotimpul aceasta mă adapă…