în snopuri se leagă
apoi se așază oblic
e un fel de rug
lăsat pe lotca plină de frici
involuntar se clatină
vântul ăsta de neîncredere deformează
întâi spui da
apoi te întorci
și eu privesc de departe
omul care-și clatină mersul pe apă
în drumul său lung se face noapte
iar stelele cad pe rând

se caută inevitabil câteva răspunsuri

nesiguranța zilei transferată

mâine mai avem ce mânca?

e frig în podul palmei

cuvintele blajine sunt decorticate

ce mai rămâne nu se poate numi sens

e doar un fel de colivă fără bomboane

lipsește până și crucea de zahăr

au furat-o necredincioșii acestei vieți

pioșii se întreabă la ce bun

eu spun că le place viața îndulcită

nimeni nu știe mai bine ca un diabetic…

se vorbește despre transplant
respirăm prin fiecare por
gândul că salcâmii din spatele casei
și-au venit în fire
bată-i norocul să-i bată
înfloresc ceruit
fără replică te lasă
când își aruncă albul în ochii tăi triști
a trecut vremea în care suiai trepte
până în locul unde copilăria era la ea acasă
acum colorăm cireșe
pentru serile de mai rămase în neclintire

până când imaginea din oglindă
va ajunge să-ți zâmbească
nu căuta vulturilor
în ținutul de sus nu e loc pentru odihnă
ei vin cu putere
devorează
apoi se înalță spre măreție
de parcă tu nici n-ai fi existat
nu-ți mai rămâne decât
să treci gardul de sârmă ghimpată
cu demnitatea unui deținut
gata s-o ia de la capăt
în altă viață

mă întreb pentru ce există cuvântul acela

care mă oprește

și până unde ploile mele

se destăinuie

când o zi de miercuri a fost aruncată

în fluviul tulbure?!

îmi spui că în plămada cuvintelor

nu se află hrana pe care o caut

că pot simți în carne fiecare faptă -

deși-s departe

și orașul se scutură a lene

străzile își taie tegumentele

o lamă fină de uitare mângâie caldarâmul

pietrele simt blândețea…