mă strigă pe nume

nu știu cine mai sunt

din ultima ploaie a rămas un chip crăpat de pământ

pe care toți l-au călcat în picioare

apoi l-au întrebat dacă printre rădăcini

s-au ascuns semințe de cuvinte

să încolțească poemele când apa învață drumul



e secetă-mi spui

și eu tac într-un loc fără nume

norii își spun povești pe cumpăna unui cer

prea neștiutor să-mi înece…

l-am sorbit cât am putut

apoi mi-am spus că e bine să-l împart cu tine

chiar și o noapte

în care să numărăm fluturii din hârtie

când ne plictiseam de gălăgia urbei

prea multe secunde îngrămădite ne-au luat aerul

graba fiecărei zile

și gheața unei ierni în care fulgii s-au făcut pietre

pe drumul presărat cu verbe

gramatici iluzorii lăsate să lunece spre vadul vechi

și noi - singuri precum caldarâmul

în care granitul își va spune povestea…

nicio lumină de căpătat fără credință

strădania mea - un melc rămas fără cochilie

pe unde se moare? mă întreabă aerul

în cutia cu bănuți

orbul găsise un strop de apă

însetată vederea-mi căuta dincolo de nevederea-i

pentru mine - om

pentru el - golul și viața care umple

îi spun de trepte și tremur

îmi spune de pietre rămase în drum



două mâini împletesc o tăcere …

e mai degrabă o aruncare de cuvinte

înspre tine

să nu uiți nimic din curgerea poemului neterminat

șeherezade fără timp, silabele au început

să-și caute ceasornice

în fiecare număr își ascund sunetele

apoi la ore fixe cântă

așa cum eu îți cântam - ploaie

în fiecare miercuri strălucire în palme

tu mă netezeai cuminte în timp ce m-ascundeam sub pleoapă

să mă nasc atunci când…

în noaptea răstignită peste lume

căutăm cuvintele nerostite

poate le-am scris cândva

iar pergamentul amintirii s-a pierdut

câtă liniște doarme în cuibul ăsta de pasăre, iubitule

numai oamenii clevetesc despre istorii nepetrecute

construiesc eșafoduri

și numesc pe rând călăi

în timp ce ea

ea e singura incantație lăsată să zboare

înainte de încă o moarte ce te cuprinde -…

rupi dragostea pentru vulturii

care ştiu cu adevărat ce e zborul

la urma urmei suntem bipezii

care caută mereu fericirea fără să o găsească

de vrei să-i hrăneşti, e nevoie de îndemânare şi de înalt

e fărâma aceea de extaz

când ai în braţe mai mult din multul

ce odihneşte rar

pentru că, dragii mei, aş vrea să n-am dreptate

când spun că înclinarea crucii nu-i pentru mine

iar…

a mai înflorit o zi

se naște în ea gândul că vom rodi

a dragoste nebună

ca cireșele de mai rotunjind sărutul zării

și înroșind buzele soarelui



nimeni nu se mai gândește la moarte

sunt prea scumpe biletele

pentru a te urca în cireșul cu fructe amare

e de ajuns să te simți o clipă copil

să cauți o scară

fără teama că

dacă vei ajunge la ultima treaptă

vei sta…

în ultima vreme

prefac stele în cuvinte

apoi le arunc într-o mare de liniște

să dau sens vidului care mă îmbrăcase

ca și când n-aș mai fi fost



în semne de lut adâncesc matca apei

și las lumina să curgă spre infinit

poate de aceea toți oamenii care mă îmbrățișează

devin într-o secundă îngeri

sau poate nu

poate eu greșesc

poate ei sunt îngerii care trec prin lumina…

mi-e atâta iubire în jur

fluviul nu-mi cunoaște vina

mângâie lumina și mi-o trimite

ca-n zilele când mestecam smochine

privindu-te galeș

în timp ce-ți aruncai poeziile

de parcă toți fluturii și-ar fi găsit adăpost

în plămânii mansardei

și noi respiram zboruri, iubitule

aerul își scutura epoleții

și cu generozitatea unui comandant

ne îmbrățișa pe rând…

când ochii mei te îmbracă

sigilii peste respirația unei dimineți

zăbrele peste nopțile mele de veghe

și un aer străin

care nu ne mai înțelege graiul

câțiva pași spre ceea ce nu sunt

câteva cuvinte pentru ceea ce n-am să mai fiu

fluturi schilodiți în văzul plin de lumină al vrerii mele

de a înălța

cu siguranță trepte greu de urcat

de aceea cobor transparent

în brațele…

geana unui asfințit întârziat varsă
peste mine somnul
ghemul ăsta de viață își tremură
încă firul
împletim unu pe față doi pe dos
din întâmplare ne pricopsim cu torsade
câteodată înmulțim bucuriile
alteori scădem la capăt de rând
nu știm dacă e de ajuns
copacii ne strigă pe nume arar

tu mă mai vezi?