INSCRIPŢIA DE PE NUME

când m-am uitat în oglindă

l-am văzut pe Dumnezeu plângând

împrejur nimeni

nici chiar eu

cel care mă priveam

în partea cealaltă timpul

croşeta şosete pentru un drum lung

unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi

dar în fiecare bătaie de inimă

există un timp şi o durere

fără de care

nu ai fi existat

nici tu nici eu şi nici chiar

Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest…

îngenunchez sub icoana răstignită

pe albul scorojit de vreme

cu teama zilei de mâine

mă întreb ce va fi

în anotimpul în care 

sunt prizonier în 

propriile mele gânduri



nu mai am nimic de făcut

îmi rod neputinţele din

urma genunchilor

şi aştept…

niciun simptom şi nicio durere

căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră

liniştea imortalizează tot ceea ce am fost

ca un orb îmi pipăi cicatricea

şi mă strig încet

nu-mi răspunde nimeni

mai strig o dată şi încă o dată

din când în când îmi privesc neputinţa

ca pe o clonă de lut…

e noapte între ani

un păianjen se caţără

pe întunericul din mine

strâng între palme lacrimi

şi ultimul sărut

apoi

îl strig pe Dumnezeu

dincolo şi dincoace de mine

respiră o altă lume

nici nu ştiu dacă m-a iubit

mi-a spus doar că nimic 

nu mai contează şi că singurătatea 

o scrijeleşte pe suflet



apoi a plecat...



mi-aş fi dorit

înainte să-i strig numele

să vorbesc cu Dumnezeu şi poate 

împreună să împletim lumina

în şuviţe subţiri 

să…

nu ştiu dacă sunt fericit sau trist

locuiesc printre anotimpuri şi

uneori desenez inimi

pe chipurile de pe icoane

de fiecare dată când se pleacă

aud ţipete văd noaptea

cum inundă încăperea

în care

te aşteptam

liniştea îmi mângâie fruntea

oprită între…

în seara asta plouă şi e frig



stropii îndestulători îmi

inundă faţa

am o stare care nu-mi aparţine

mă strâng uşor în universul din mine

şi-mi imaginez o lume în care

oamenii să se plimbe

prin mine

să-i mângâi să-i simt

şi-n cele din urmă

să le îmbrac tristeţea cu iubire



în adâncul meu e frig

noaptea abundă de umbre

pe asfalt multe inscripţii

e…

sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu

frigul îţi taie răsuflarea

pari o statuie care imită o rugă

fără să ştii

rupi din cuvinte

ca dintr-o 

halcă de carne crudă

nu te interesează nimic

în patul tău cineva

a făcut…

aveam încredere oarbă în oameni şi

iubeam florile pisicile şi câinii

iubeam zborul şi ferestrele

deschise larg

o iubeam pe mama

îl iubeam şi pe Dumnezeu

dimineaţa la amiază şi seara



îmi iubeam singurătatea



ştiu c-am…

aceleaşi semne aceleaşi distanţe

între sufletele noastre e noapte
multă noapte
cineva scrijeleşte o lacrimă
într-un sertar
câteva rânduri neterminate
şi un pix

încerc să-mi decodez durerea

între două linişti respiră o amintire
orice poveste începe cu
a fost odată...

ştiu

pe margine de noapte stă agăţat
un păianjen
curând depărtarea va intra
într-un alt anotimp

între liniştea lucrurilor
şi aburii ploii
stă mărturia a tot ceea
ce nu poţi să atingi

şi totuşi în intimitatea lor
toate lucrurile respiră

am ochii unui condamnat



mă târăsc prin culoare 

şi nu pot 

să respir prea mult

dincolo de liniile trasate

sub lut

se topesc durerile

în alte anotimpuri

nimic nu pare să fie ce a fost

doar un dangăt de clopot

împlineşte ruga



cineva se plimbă prin mine

şi…

am trăit şi trăiesc printre lucruri

iar lucrurile acestea îşi cară

printre ziduri umbrele

fără de care

nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea

doar zvonurile trec

peste urmele-adâncite în rană

ca şi cum aş fi vinovat

de tot ce s-a pierdut…

la două priviri distanţă de orice urmă
ce ar putea trece prin mine
respir sângele care
a pătruns lutul
în drum
spre rădăcina facerii

dinspre răsărit se eliberează lumina
ca o jertfă...

stau în mijlocul unei lumânări aprinse

şi tremur

în tot acest timp întunericul

iese din mine ca dintr-un chip

fără umbră

simt greutatea cerului cum

se prelinge în oameni

liniştea scrijeleşte…

nu datorez nimănui nimic şi

nici nu ştiu dacă

ziua de la capătul săptămânii

e duminică sau luni şi că 

ar fi existat fără Dumnezeu

ştiu însă că-n fiecare zi

prin mine

trec Dumnezeii altor lumi

în care

moartea este doar una şi

se hrăneşte din sfârcuri de curcubeie

şi câteodată cu resturi de durere



în…

de la o vreme mă privesc

ca pe un lucru uitat în podul casei

(nici nu ştiam că există

şi că-l moştenesc de la tata)

ţin ochii larg deschişi cât să

încapă Dumnezeu

discreţia

sentimentele şi iubirea

a tot ce nu am cunoscut…

când m-am trezit Dumnezeu

dormea cu mine în pat

pe jumătatea lui

din rădăcini de lumină

creştea ca un Făt Frumos

o dimineaţă ce se hrănea cu

ultimele respiraţii ale nopţii

încercam să evadez din mine şi

prin fiecare rază să…