Cu aripi diafane de cer îmi acoperi nopțile,

pictate cu stele și vise restante

când se întorc ploile și-mi spală gândurile

de nerostite păcate...

pe vreme de octombrie cu surîs cald

de unchiaș șăgalnic.

Iau veșnicia de mână, de acolo

unde Dumnezeu lăsase toate dorurile

despachetate printre frunze…

În dimineața plânsă, am un dialog cu toamna,

prințesa eternelor poveri...

îi număr frunzele și-i dau anii de-o parte,

ea îmi decolorează părul, mai soare, mai fără culoare

și-mi caută amprenta pe chip.

O voi vinde la talcioc la vremea

când mustul tremură în doagă,

nucile pocnesc în haina verde tocită de dor…

Sub trupul lacrimei ce-mi cobora

din ochiul de veghe,

stătea o hartă unde  coloram

ușa începutului.

Ai sărit pragul, ai suit treptele,

ai înconjurat cu vorbe lacrima,

uscată în cădere,

ai construit cetate, cazemată

inimii mele fremătânde

și ai tratat veșnicia cu un suspin.

Eram într-o ploaie de doi

în toamna cu un singur locatar,

ca într-o lacrimă prea strâmtă

să primească îmbrățișarea

care sparge dorul.

Eram aproape la capăt de drum

și m-ai lăsat să mă rog singură

în ploaia cu un singur locatar

în care nu se urcă nimeni

de prea multă…