cazi prin ochii mei

 odată cu tristețea

 în trupul amestecat cu sângele nopții

 când amintirea e vie

 mâinile te risipesc

 prin transparențe

 curg în cascade culori de liniște

 înfiorate

 singurătăți veghează

 taina cuvintelor ca o flacără

 cu aripi de fier

 aș fi vrut să fiu pasăre

 la vremea răscrucilor

 iubind ecoul din colivie

 privesc

 celălalt capăt al neputinței care ne unește

 îi simt sub…

cenzurat

zâmbetul a căzut 

în fiecare picur al hohotului de plâns

gustul iluziei

a-nchis drama

în călimara cu șiraguri de cuvinte

risipite

curg lacrimi albastre

evadate din apocalipsa inimilor rupte

imensitatea porților le-a zdrobit

culorile

s-au prelins în secvențe de lumină

firimituri la masa zeilor

(poate) inseparabile reflexii între două gânduri dezbrăcate de zbor

îmi închid…

Confesiuni de petale în balade cu ploi,

alintate de buze picături de tristețe

brodează-n amurgul dantelat dintre noi

sentiment picurând elixir din blândețe.

Când viața firescul și-l pierde-n căderi,

iar cuvintele-s păsări prinse-n capcane,

orele amare se transformă-n dureri

agonizând printre-ale sorții șicane.

motto:nu exist... 

            dincolo de oglindă

            rămân un fior înghețat

            poate ochi așezând zâmbetul la poarta cerului

            sau poveste alunecând printre rânduri

            zadarnic

            agăț poezia de colțul lunii 

            soarta își strânge ghearele

            pe cumpăna ceții se leagănă lanțul fântânii...

se prăvălesc în suflet aripi

foșnetul negru al secundelor îmbracă privirea

în căderea îngerilor

zidurile aleargă spre lumina tăiată în două

respirația strigă

trăgând după ea nori cu colți albi

rănind cu nepăsare 

inimi bătând într-o scânteie

încep numărătoarea inversă

cu tâmpla lipită de genunchii încă verzi

la sfârșit

te mai privesc din brațele întinse

dar nu vezi decât jumătatea…

sub clopote grele de linişte
în tremurat văzduh
ochii deschid ferestrele
mâinilor care plâng

la ceasul rugăciunii

îmbobocită pe buze
e rana unei tristeţi

cicatrizate ramuri 



unduiesc nefiresc albastrul



înălțimimilor ude



le alunecă lumina în pocalul mugurilor



rătăcitoare prin frunze



taina rădăcinilor amare



dăruind cuvinte



zidesc cetatea degetelor albe



în iarba ce ți-a ascultat pașii



desfrunzind dorul în rana ochilor



deasupra pădurii



e ora când privighetoarea sfâșie lumina lunii …

inima

o stradă cu sens unic 

la ora de vârf când disperarea circulă în voie

fără lacrimi

am plecat

doar duhul tristeții e călăuza

ce știe (nu-i așa?)

că sub arcadele timpului

înfloresc fântâni

cu degete mângâietoare izvorând cuvinte

ai putea poposi între două bătăi

mi-a spus

între un tic și un tac e liniște

când o să îți tragi sufletul

pe umerii ei

spinii crucilor îți vor…

împrejmuită
făclia sângerează cu lumină
la porțile nopții

Tu, ce cuprinzi cu gândul nedefinitul suflet

ce-atât de greu şi-amarnic e judecat de toţi

şi cerul pentru-o clipă îl laşi să îl atingă

chiar dacă niciodată mai mult nu o sa poţi,



când raza lui timidă-ţi va încălzi destinul

iar vântul toamnei blande-ţi va dărui plutiri

să laşi pentru o clipă cuvintele să-i ţeasă

din sentimente calde un strai cu amintiri.



Chiar de va şti că iarna îi va aduce vifor

iar…

 Pe tâmplă, înmiresmat, un semn că mai exist

 când buzele-ţi mi-ating tăcutul gând rămâne;

 rătăcitoarea şoaptă mă doare înfiorând

 tăceri sculptate-n clipe cu mângâieri divine.

 Apusul e în paşi ademeniţi cu-ntoarceri,

 la hanul vechi din suflet e veşnicul popas

 al celor ce hotare le curg de-un veac prin sânge,

 limanuri nevăzute ce-atinse-s doar c-un pas.

 În armonii sclipirea şiragului de gânduri

 împrăştia-va dorul în vers…

pe marmura rece şi albă

zace lumina

dimineţii

reci adieri îi sorb durerea

din inimă

plecările şi-au făcut casă



în oameni fără suflet

locuiesc aşteptări cu chipul tandreţii

măşti



la capătul vieţii viscolind cu nepăsare

o uşă închisă îmbrăţişează întunericul

la îndemână

a mai rămas plecarea şi el

într-un colţ

în pânza de păianjen încremeneşte trupul gol al tristeţii

s-a…

aprind lumina

deasupra dimineţii

în loc de culori tremurul cuvintelor

l-am agăţat de gene

într-un colţ

inima împarte iluzii

îmbrăcată în cămaşa fără urme de lacrimi

e timpul unui necuvânt acum

înţelesul se bea egoist

îngenuncheat lângă asfinţit

din cupa unui surâs privindu-te

e de-ajuns

pentru o primăvară

unde tălpile escaladează seninul

gândurilor împietrite în rugăciune

le-am fost…

frumoasă
neexistand
realitatea o privea pe sub gene
teama călătorea tatuată
pe fluxul dintre doua lumi
izvorul rănit pe muchia cuvintelor
îi mângâia palmele
cu ţipete prelungi
se năştea
în sufletul nopţii
ploaia

 în jur e târziu

 de astă dată sau de fiecare dată

 rânjind ademenitor liniştea

 e în mine

 inutil

 drumul nu există

 viaţa e doar minutul în care iremediabil cineva îţi calcă în piept respiraţia

 resuscitată

 va dura prea puţin

 zâmbetul e clipa în care uităm

 de ce

 alegem o formă pentru suflet

 ce înseamnă

 că nu poţi să te sprijini de colţul gândurilor

 într-un cerc vicios

 aş curge odată cu lacrimile daca aş…