Mai lasă-mi o toamnă

să port pe umeri dragostea,

inima să-mi bată sub fiecare frunză,

pe care calcă subtil…

Stau corbii-nțepeniți de-atâtea vini 

În pliscurile lor mînjiți de carne

Sub leș se întrevăd vreo două coarne, 

Durerea–n vaier prinde rădăcini.



Păcatul dă să urle în caverne…

Spinii umbrei răpitoare a șoaptelor ei

îți sălbăticesc mersul pe undele dulcii călduri biologice.

Să tot mori penetrat până în măduva minților…

câine lătra la luna care nu se vedea

să-mi amintească

să privesc

noaptea brăzdată de fulgere pe cerul albastru.

Erau urmele pe care să zbor în visul gândului

aliniat la poarta sufletului, să bat

cu şoaptele tăcerii

în uşa zăvorâtă,

în locul acela numit inima- lacătul iubirii.     

Dă-mi o mie de cuvinte să pot scrie un poem

şi cu fiecare strofă dintre versuri să te chem,

să-ţi ridic pe sâni altare din sărutări şi priviri

iar cărarea dintre buze s-o presar cu trandafiri.

Nu-i un joc e doar iubire ca şi zborul către cer

deslegând aceleaşi taine din al timpului mister,

noi culegători de vise, noi rămaşi ai nimănui

într-o lume unde cerbii nu-nţeleg ce tu le spui.

Plugul simplelor cuvinte brazda versului…

mama şi tata nu mai sunt

s-au dus să-şi petreacă iubirile-n rai

încerc să adorm…

Motto: Miniaturi create de-o grație divină,

             însuflețite luturi damnând realități,

             ne naștem (sau murim) în lumea sibilină,

             în palme cu pecetea doritelor dreptăți.

 Lumini în ochii ploii, mirări ce gânduri fură, 

 halucinante iele pornind bizare dansuri,

 ademenesc în parcuri, înlănțuie, conjură  

 pribegi să smulgă inimi din ruginite lanțuri.

 

 Se-ntrepătrund cu noaptea.…

 ți-au rănit asfințitul

 cele șapte corzi  hetaire

 ah ce inimă albăstrită 

 scurge curcubeul din mine

 sunt săracă de tine/lună neagră-n amurg/

 mi te beau rar /absint/din paharul de lut

 trei oglinzi jură strâmb

 (ne)noroc că îți poartă

 transcendent meditezi

 /mare roșie-n soartă/    

 schimbă harta striată/miocardul parșiv/

 în fereastra perdantă 

 pune praf/dolomit/

 să ilumineze…

Apusul vine

pe fereastra unui viitor departe -

fetus zvârcolindu-se

în scutecele de rugină

ale vrutelor de-aici.

Totul micșorat după

nevoile somnului,

ființă de aur îmbătrânind

în spatele gratiilor credincioase

prețului orb al orizontului

vâslit cu scârțâit de corăbii.

Direcții părtașe ocolului

în jurul

plânsului de plumb sideral

așteaptă glas

de izbăvire…

de ce noaptea şi-a întins lumina mai devreme

(ca de obicei) pentru mine. Nu m-a lăsat

să-mi obosesc

picioarele gândului

prin vis

şi

m-a trezit în dimineaţa în care sufletul şi-a anunţat

popasul în grădina cerului cu albăstrele. Sper să mi-l ajung

cu dorul înainte de a amurgi

ziua.