crucește-mi întunericul

dintre pleoapele mute

descântă-mi osul păgân

adu-mi soarta aproape

de ultimul trecutul tren.

pune-mi în piele fiorul

de pași neumblați sănătos

pansează-mi visul cu stele

înfipte-n adâncul etern

și stai, nu te mișca.

înfinge-mi lanțurile-n glezne

udă fertil și aprig, za cu…

ar trebui să mai dăinui

o altă lungă primăvară

plină fruct de zâmbetul tău

tribut frigului scurs rece

din lacrimi.

să plâng tremurând

că au să-ți sece ochii

odată cu adâncimea

durerii mele de fericire

de lipsa-ți prezentă în vis.

sau poate ar trebui

să mor de trei ori

picurându-mă…

ANA

smerită îmi port mânăstirea-n mişcare

în toate seminţele

o cupolă se surpă o alta creşte învoaltă

peste un semn ce piere

se prăvale o altă maree peste nopţi vegetale

se curăţ altare într-o altă zidire…

ploaia desfătării

e clipa când Dumnezeu plânge

spălând îngerii cu picuri de cerneală sfântă pe ochi

şi albele chipuri se învelesc  cu armură de sunet

în spirit secat de râu fluiera şopârla verde din toţi solzii…

Apa unor pârâiaşe

băltea dedesuptul aluviunilor

cu care viaţa, retrăgându-se,

acoperise dorinţa

prezentă, juvenilă, eternă

în mintea prinsă-n pielea

pătrunsă de umezeala serii,

a zilei de mâine.

Și dacă-mi farmeci dorul când stele-n mine cad,

Mai am o rugăciune în vârful unui brad;

Ți-o spun cu voce tare, aproape-o strig, să știi,

Să nu-mi asculți…

Mi-a revenit trecutul,
mai viu cu un ieri,
clepsidra toamnei cerne amintiri
de aur, de rugină,
de tăceri.
Văpăi dansează pe cer
atârnate de gâtul
nopții și
al visului.
Gândul îmi frământă cuvintele,
brațele prelungi cheamă depărtarea,
unda din tâmpla fierbinte
mă înfloare in floare
și-n cânt;
trecut,
descânt…

că respirăm pe același ritm

 că în mână ai buzele care te-au ales

 emoții întinse

 palete de culori

 pe un șevalet al pădurilor prea-înfrunzite

 scorbura

 te așteaptă cu pâine și sare

 imaginează-ți 

 plutirea bărcii sub sălcii care sărută lacul

 reverență unduirii valurilor…

 mâna fierbinte mângâie privirile însetate

 alungă bătrânelul din tine

 și din mine

 acum

 ne putem…

dimineața aprinde vreascuri sub tălpile ploii

câinii zilei scot capete lucitoare prin cortina de smoală

pan stă spânzurat de cazanul amintirilor tulburi

ochii lui apoși curg pe brațele mele speriate

să aprindem focuri mari până în iad zice deodată

insidios șarpele poftei îl înfășoară

și buzele moi izbucnesc în flori roșii le mușcă

piticul albastru se rostogolește din…

În ochiul fără pleoapă
timpul cade în adânc

pe cărări nevăzute.

poate că eu îmi rănesc inima
tot de atâtea mii de ani
de când ai văzut și tu o corabie
de pirați
trecând peste gâtul meu imaculat
de aceea nu am ochi
doi trandafiri întunecați
cu spada în dinți
îmi plimb degetele-nsangerate printre stele
și-am sunat : taaaaaa.....
la urechea unui vultur pleșuv
de ce roșu zbor
pentru brațele mele?

În viforul

păcatului lumii,

când umbrele

mai ard pereţii

în limbi de clopot

mute în cuvânt,

pământul… se aprinde.

Tu și eu

- îți amintești?

Mutam cerul

cu toate stelele lui,

pe rând, în ochii noștrii.

Tu și eu

ne udam visurile

în ploile calde de vară,

fugind fericiți,

mână în mână,

fiecare pe sub cerul celuilalt.

Tu și eu

ne încălzeam sub acelaș soare

cuprinși în aceeaș îmbrățișare

și aparținând aceleiași zile,

nesfârșită.

Tu și eu

am uitat din neatenție

și fără un motiv

prea bine…

E mult prea neîncăpătoare-această lume pentru doi,

Pământul și-a pierdut dintre cărări prin munți,

Aici, pădurile se-aud oftând când adierea după ploi

Îi mână cerbii la păscut prin iarba viselor, desculți.

Iubirea s-a pierdut si ea prin anotimpuri fără nume

Imbătrânită de taceri si riduri aspre din oglindă

Când noi ne regăseam frumosi in prafuitele albume

Unde minunile tarzii au vrut mereu să ne cuprindă.

Noi suntem…

nu mai vorbi de liniști împiedicate

 nu știi pe ce cărări urci

 te las...

 să prinzi singur amintirea clipei

 de fapt nu ai nici amintiri

 poate una care se mai chinuie să treacă dincolo de frig

 ...erai orb

 și ești

 nici măcar sinele tău nu te mai ascultă

 rămâi cu cerșitul literelor din pietre

 cu neînțelesul singurei respirații

 iubite…

 singurul iubite care avea mâinile întinse spre sângele…

Uneori

viaţa nu-i decât

un imens lac

de apă sălcie,

iar noi

nu putem

decât

înota prin ea

să ajungem

la un ţărm

cu nisip lin

curgând

într-o clepsidră.

Ca torţele-nserării,

tăcerea plecării 

din timpul meu uitat

însângerând un zbor

din oase de-ntuneric,

a trecut… clipa.

Tu, dăruie-mi un gând
din tine însuți,
mai coerent și cald
ca răsăritul.
Și mângâie-mi durerile trecute,
îmi plac atâtea lucruri neștiute
că doar enumerându-le
pe toate
s-ar naște timpul,
eu uitând de moarte.

ŞTIAI CĂ

…prin curcubeul dospit

între genele-mi lentilă

am privit

în oglinda-ţi sufletului

umbrită de valuri de tristeţe

ştiai că

mi-ai stropit

adâncul inimii

să nu mai pot privi

dincolo de roua

unde se ascunde dorul

să-şi cânte doina

îţi simt respiraţia

ce aleargă

prin degetele-mi furnicar

şi-mi sufocă dulce-amar cuvintele

pe care ţi le-ai prins…