Cu fiecare pas

Cu fiecare pas pe care-l fac

Un cerc se mai încinge la copac,

O clipă se ascunde sub obroc,

Un vad se strânge ca să-mi facă loc.

Din cât, pe lume, fost-a să adun,

O umbră se mai ține de zăbun,

Un gând se despletește irosit

În căutarea fără de…

Faraoni cu degetele de la picioare
încrucişate
ieşind din ochii mei sticloşi,
când mă-ntâlnesc cu tine, cu tine și cu tine
și dau impresia ca nu vă văd.
Dacă-aş putea să vă fac a înțelege ca îmi plac cerbii
pe o creastă de gânduri
ridicați,
ați vedea că pe tâmplele lor s-a pornit înţepenirea lumii.
De aceea se reped dihănii cenuşii din întuneric,
să le disece jugulara.

Îmi plac străzile

când sunt limpezi

și care nu se întretaie.

Niciun sentiment de vinovăție nu le poate învinge.

Eu trec peste ele cu hoitul unui cerșetor

întâmpinat de inima mea.

În visul meu, lacrimile se dau de-a buşilea timid,

nebune clopote care sting

copiii porniți din lemn de chitară,

iubirea iese din noi,

un șiroi de lavă murdară.

Promite-mi noapte

c-o să fie ultima oară când aud

cântec de greier…

va veni cândva o cu totul altfel de zi

când vântul va bate și n-o să-l mai pot auzi

de-azur va fi cerul și n-o să-l mai pot vedea

bucurie, tristețe, nimic nu vor mai însemna

n-o să mai pot să râd, n-o să mai pot să plâng

n-o să mai am putere în brațe să te strâng

nici pe tine râzând n-o să te mai pot vedea

nici cu vorbe grele n-o să te mai pot certa

nimic nu voi mai ști, nimic nu voi mai fi

n-o să-ți mai pot scrie în veci…

Nu mă întreba de ce aţipesc

uneori cu gândul dăltuit

pe frunte.

Pleoapele mele sunt şirete.

Când se vor deschide,

gândul se va prinde de ochi.

Am văzut flamingi cu

gâturi roz prinse de cer

şi-ndoite.

De ce oare niciodată

gândul nu se va prinde numai

de pleope,

întotdeauna numai și

numai de ochi,

ca o stranie coincidență de nume,

căci în loc de ochi poți

să spui gând,

dar nu e același…

Of!, mireasă creolă pețită de vântul ce va să se reverse

peste zbuciumul tău lăuntric, smulgi necontenit

și-atemporal petale de nisip ce-au fost - odată ca niciodată -

viață zămislind genuni și-oglinzi de sare. Poate un nautilus

sau…

Pe piscul sufletului meu
Stau marii dispăruți
ai timpurilor omului
fiecare cu aspra lumină
a întoarcerii.

Singurătăți albastre, v-am așteptat demult...

Prin pana mea, în casul rău, aș vrea să vă ascult...

Orgoliul creaturii – înghite-mă și crește!

De colții tarantulei – de mine – mă ferește.

Din pace-mi rup povara – tot mie-mi sunt dator:

Pe drept iubesc făptura și nu pe Creator?

Neghioabă cutezanță, odată te oprește!

Pe creator, pe mine – de mine – mă ferște...

Micime fără vină – te stinge și-apoi…

Consideri că nu-i destulă
mâhnirea mâinilor mele.
La ce bun să încerci
a te lupta cu ele,
fiecare lovitură a
pumnilor tăi o simt ca pe o rază
din cel mai fierbinte soare.

Și nu știi câtă pulbere de stele

se cerne peste pleoape când visez,

când chipul tău în gândurile mele

mă-ndeamnă încă tainic să veghez.

Și primăveri de vis sunt revolute,

tresare axa timpului în noi,

în destrămare, viziuni trecute

nu pot întoarce timpul înapoi.

Dar ești frumoasă ca un vis edenic

și primăveri de vis răsar din nou

și simt că nu-s vremelnic, ci sunt veșnic

și glasul…

Mocnește setea de tăcere însingurând în meteori

un zbor de clipe rătăcite. Între …

Câte frunze costă o pisică

ia un câine de trei frunze

vara asta fu prea mică

după soare se ascunse

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Așteptare, infinit spațiu,
în tine mă grăbesc,
către sunetul mi,
cu trupul lui de stare
umplut
pe jumătate
de sus până jos
alb,
din flori de hârtie
și din rochii de satin.
Ce se poate reține din
istoria geografică a unui loc
în afară de
timpul deja cunoscut.

îți scriu, my lady, așa cum mi-ai cerut

despre robul tău – de tine vândut:

ți-aș spune întâi despre locul părerii

odaia de veghe, odaia tăcerii

odaia-nălțării, odaia căderii

umilă lume în care petrece -

în tăcerea albă... în lumina rece...

de tine, my lady, 'și-aduce aminte

când scormone-n vatră jarul fierbinte

te naște întreagă din foc și cuvinte!

te-ascunde pieziș sub pleoapele calme

te visează apoi până-n zori cu…

Minunatul meu vis se mărește peste tristeţe,
se numește oriunde sau câteodată,
ocolindu-mi zborul,
într-o oarbă eliberare.
Puterea, neagră putere sărăcită,
încearcă să-și facă treaba în dezavantaj.
Repetarea totului
nu poate fi oprită, oprită, oprită,
dacă vrem să-i punem capăt prin sonetele înstrăinate cu gust pentru ruină,
şoapte de amatori
schimbate reciproc.

Bate doar vântul în clopote ude.

Pustiu e și schitul, se-aud numai ciori

Şi fac zarvă mare pe crengile nude.

Tristețe…

Corbii cârâind a pustiu
imens cenușiu
al clipelor ce mor.

Cădea în urma mea o dâră, o zare fără de-nțeles

neprinsă-n minte. O urcare …