Și-atunci mi-am zis Ia să mai urc câteva trepte

spre amintire Poate-o găsesc jucându-se cu niș

te cărți jucăriile ei preferate Dragă Kitty aveai

dreptate Condiția umană a luat-o razna Și nici

n-ai cui să i te plângi Nici un cui nu mai este la

locul lui De niciun sentiment nu mai poți…

Departe de lumea ca un scarabeu,

mă urc pe o costișă înstelată;

M-așez pe iarba albăstrie și fluidă - curgându-se în cer

mă duce și pe mine, dar nu ca trup,

ca unduiri de vise...

vizionez un film alb-negru

fără subtitrare

mi-am luat un dicționar second-hand

să pot traduce

feeling-urile năucitoare

de pugilist în ringul fără măști

vorbesc fluent dialectul tăcerii

învățat în pauzele publicitare

când savuram iluzii cu pop-corn

închid ochii și mă visez protagonista

unui film déjà-vu cu încasări mari

de doruri subapreciate

îngeri cinefili îmi suflă

replici memorabile

le spun c-un…

Noaptea te visez întruna

ziua-ntreagă-i un coşmar

în cerneală totuşi luna

pare-o lacrimă de jar

Ziua-ntreagă-i un coşmar

scriu cu litere de foc

dragoste nu ai…

tac stelele între vazduh și morminte

tac munții între vulcane și nori

focul și apa sunt

două fețe ale aceluiași trup

serbăm ultima explozie

se înalță din ochi stoluri

de șoimi chemate de dezrobire

primele cercuri

se trasează în micile mlaștini

anunțând sosirea potopului așteptat

ne ridicăm frunțile pătate…

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

într-un apus întârziat de catifea.

Pe muchie de somn, pentru o clipă –

vedeam în vis mirat cum se ridică

tot trupul meu într-un văzduh neclar

stropit cu picături de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea pătată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou…

O fantomă trece prin dreptul

Lui Dumnezeu Și brusc amin

tirile îmi invadează prezentul

De pildă Emil Cioran

Prietenul poeziei mele universale

Piața Furstenberg trei…

                     Risipă bună

                       Florica Munteanu-Cuc

M-am risipit şi nu îmi pare rău,

Risipa mea nu-i doar câştig de sine,

Nu-mi sunt nici victimă şi nici călău,

Puterea Binelui e mai presus de mine.

Te-ai risipit? Nu plânge, nu…

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost…

Umbre de carnasiere flămânde

năluceau circular în jurul focului.

O cupolă palidă pulsa viața, 

ca o membrană vie și subțire 

peste chipuri de piatră.

Femei incandescente

topeau la sânuri făpturi de ceară.

Duhurile nopții așteptau, salivând, 

cea din urmă lingere de lemn a flăcării. 

Aerul mirosea a tăiș de silex,

iar o șuviță de fum alb, ca un tendon retezat,

vălurea…

Te întrebi ce fac?

Stau în planul sferic

al unui gând,

cu faţa întoarsă spre apus

citesc, iubesc sau tac,

despic amurguri

cu umbre  de la răsărit;

din ziduri curg păpuşi de ceară

şi dintr-un capăt până-n altul,

un pianist nebun repetă

acelaşi monoton motiv,

se împiedică mereu de acelaşi prag.

Mă întrebi, ce fac?

O, iarăşi scriu, vorbesc năucă,

pe clape de pian dezacordat,

aceeaşi…

într-un strigăt de apă am pășit

pe urmele roșii ale tălpilor

se legăna lumina lunii

iar în memorie înmugureau

tot felul de copaci

ce aveau chipuri de copii

verdele lor era atât de curat

și de lucios

neatins de nimeni încă

nici de sarea

care îmi mângâia ca o mamă pielea

nici de nisipul…