o vegetaţie explozivă nerăbdarea

pe atunci paşii tăi cunoşteau un drum verde

împrumutat din mersul pământului

şerpuiau toate şi toate ieşeau dintr-o tăcere senzuală

ochi de copil aproape în neastâmpărul lor

atenţia din partea unei mâini de fluturi

te însufleţeau

săreai peste o nimica toată

pe ghizd o ciutură cu setea până-n buză

undeva un clopot

se străduiau să anunţe despre

o lume timpurie în care

ne pierdeam…

 Ca diamantul strălucesc 

 oriunde își caută loc de popas

 fără să-și trâmbițeze

 aura frunții

 sunt stelele-om 

 ce pot să schimbe destine 

 fără sudoare curgând

 sunt suflete uneori

 greu de-nțeles 

 sau poate că noi suntem 

 cei ce nu  deslușim 

 tainele vieții

 

 ca umbrele se trec adeseori

 oamenii-stele  

 mirabilul amprentând

 pe al timpului…

Dimineţile te-au pierdut întotdeauna prin mine

cu greu răscoleam razele soarelui

prin stropii de rouă, aveam mâinile rănite

de lumină şi totuşi era noapte prin gesturi,

ici colo câte o pată din întuneric sălăşuia

în ungherele sufletului,

scobeam ca într-un copac prin gânduri

căutam visul trăit cu tine, blestem

dimineaţa nechemată, urăsc zâmbetul

hâd al zorilor, ecou sec lovind tâmplele

ca un clopot târziu, verde crud ascuns între…

gândul meu în drum spre tine
și-a pierdut culoarea
și marea și cerul și
toate literele le-aș desena
închipuindu-ți chipul
din lumini și umbre iar tu
pată de culoare
peste viața mea ștearsă
ieși în întâmpinarea gândului
vers
și nu te mai pierde
în drumul lui spre tine
poezie

Eu nu-s poet ci dinamită

N-aveam ce mânca dar mă trezeam

Cu senin în suflet dimineața.

Acu' am... Dar trist privesc pe geam:…

VIAȚA CA UN URLET DE CÂINE

s-a trântit ușa

filmul își derulează fotogramele înapoi

angoasa străină a locuirii țâșnește

din buza tâmpă a timpului

întinde pecingine reptilă ce trage soarele în solzi

siguranța unde pe ce vertebră a vântului

bântuie fantasmă omenia

dincolo de ziduri întuneric mortificarea   

haită înlăuntru haită afară…

întindeţi plasele să adunăm ce-a mai rămas

din crezul acesta debusolat

mereu a dormit pe ape

zadarnic îi spuneam că scufundările repetate…

ultima piatră

din cortegiul inimii

se rostogoleşte

peste sufletul meu



până la osiile

nepăsării din vertebre

adânceşte bucăţi de granit…

                    Eram condamnat

                    la tristeţe,

                    am fost prins furând

                    sentimente.

                    Acum sunt închis

                    într-un lagăr

                    de instrucţie de prostie

                    alături de alţi şi alte

                    ranguri de … maimuţe.

De dor

de libertate,

de dor

de iubire,

de dor

de tine

mă închid

în lagărul

durerii.

A plouat pe zarea-ngustă 

Cu singurătăți-lumină;

Are frigul oare vină

Că pălește iarba-n pustă?…

Nu te sfii! Propune-mi indecent

să ne-ntâlnim în atriul sângeriu!

Nu fi timid, dar fi, te rog, atent

să nu-mi răneşti covorul arămiu

Şi, nu uita, eşti lozul imanent,

empiric must în solul meu, târziu!

Nu te sfii! Propune-mi indecent

să ne-ntâlnim în atriul sângeriu!

Latentul dor devine virulent,

deşi i-am dat cuvântul balsamiu:

un ideal de verde transcendent

pe colţul stâng din atriul…

Sunt duminici care pleacă

Înspre fapte care vin.

Arcul, drăgostind o arcă ,

Nu gândește la…

Nu te mai ştiu… Nu-ţi recunosc paloarea,

Parfumul… Şi nici umbra n-o mai ştiu!                

Cuvântul stins, surâsul, încruntarea,

Veşmântu-acesta simplu, cenuşiu

Nu-mi spun nimic din ce ştiam de tine!

Privirea ta de azi nu are jar

Iar mâinile-ţi, deodată-mi par străine

Şi mersul tău e parcă mai bizar.

Străini îmi sunt şi fluturii de teamă

Ce-ţi stau pe umeri, rotunjind căderi

Şi glasu-acesta care mă…

Vorbeşte-mi acum de iarna ce vine

cât toamna trăieşte sălbatic în noi,

şi pune să ningă de mâine prin mine

doar fulgii ce cad mereu câte doi.

Sărută-mi obrajii cu umbrele riduri

să simt tresărirea în buzele calde,

icoane prin suflet cu ramele ziduri

în trupul ce viaţa plăcerile-şi arde.

Pe umeri-ţi albi privirea să-mi las

sfios ca o toamnă trecând pe alei,

dând serilor blânde al inimii glas

în care…

Trage Dumnezeu clopotele în mine 
Să vă spun că
Fără iubire suntem nimic 

De câteva zile se uită în gol la noi 
Și plânge

Ce-ar fi trebuit să fie omul
Și ce-a ajuns

ador pădurea peste drum de ochii mei

îmi dă viaţă

observ un lup în curte

nu ştiu cine l-a dat afară din pădure

de câteva nopţi mă păzeşte

să nu mă atace alte jivine

sau să mă sfârtece

când va prinde momentul

ochii sticloşi ca două lămpi de grădină

îngropate din greşeală aproape

trec prin mine steaua polară şi sosia ei

mă opresc în prag să-l înfrunt direct

cu senzorii mei de control

după dârele de salivă pot să-mi dau…

cum s-a făcut cerul şi pământul
n-am mai aşteptat mult
după orânduială
i-am căutat prin lumina ochilor
ţinând strâns cuvântul acela
pe care nu aveam voie să-l scap
m-am dus val-vârtej
de cum i-am văzut
potriviţi după arborele meu
le-am spus
pe voi vă vreau