calea de mijloc e doar o frânghie subţire

pe care unii filozofi danseazã step

pe când sãrmanii o petrec în jurul gâtului

doar doar vor atârna mai drept

în bãtaia gândurilor în mângâierea dezastrelor

fiecare încercare de a mãsura…

scutece albe

trezesc pământul reavăn

izvorul plânge

hai să inaugurăm odată azilul acela

hoții ne dau confetti vinovații iertare prizonierii lagăre

de câteva zile stă la fereastră un porumbel

și-a fixat privirea pe masă acolo vei juca baba-oarba cu cine vrei tu

eu voi deretica prin grâul de peste drum

să prind asfințitul în pumn să-l aduc cu noi

ce mult ne-a iubit nu mai știe

trec des prin fața zăvorului mă văd în ușă

e pe măsura mea

am putea intra amândoi deodată cam pe…

Imaginea e o torţă aprinsă,

Buzele-s balsam de iubire…

Realitatea copiază arta - Costel Zăgan…

Nu s-a schimbat nimic din ce a fost să fie

puţine anotimpuri s-au rătăcit prin vreme,

îndrăgostiţi tomnatici citesc filosofie

şi-aruncă între umbre tăcerea din blesteme.

E doar metamorfoza destinelor sub soare,

la margini de prăpăstii stau stânci fără poteci

pe care curcubeie vor zilnic să coboare

când ploile sunt repezi şi fulgerele-s reci.

Întreabă-mă de vrei cum să-mi aduc aminte

de tinereţea lunii păstrată-n crengi…

mi-au aruncat cuvinte 

cumva  mă voiau îmbrăcat

au văzut că tremur și...

bineînțeles întâmplarea a făcut să fie frumos înflorite

nu și-au atribuit niciun merit

împrejurările propice ajută în procesul de vegetație

îmbătat de parfumul lor plastifiat

am zăbovit o vreme trântit la tulpina lor

chiar dacă părți ale interiorului meu

vorbeau despre moarte

totuși poate era doar un coșmar cusut cu ață albă

după toate…

mi-am luat-o cu mine

să răsune

ecoul din paşii ei

în pauzele de respiraţie

dintre cuvintele

ce strigă

prin vene să mă doară

dorul (cu)prins

în flagrantul invaziei

din noaptea ce bate

la uşa din capătul tunelului

cu lumina

din pofta de gogoşi

şi vin,

vin roşu de port…o

mansardă plină

de…

 în braţe-l ţin)

doar depărtarea asta îmi înmoaie vocea

cuvintele în lacrimi se ascund

de ce mă dor

nu am să-i spun

sughiţ de prunc la sân ca fructul copt miroase

şi-i totuşi crud

gânguritul lui

respiră iubirea ta de mamă

surâs

îl simt 

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor

acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în linişte 

să-i împărtăşesc tot ce-mi trece prin minte

ea era hotărâtă să plece la moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său 

eu fiind suprarealist deşi nu auzisem de breton nici de naum zis şi gellu 

am preferat să merg la secţia de radiologie testul…

mă reinventez

de prea multe morţi ce-mi cad la picioare

şi nu cunosc jocul

dar il voi clădi silabă cu silabă

îmi aparţin

sărind…

șevaletul prinde în capse largul lumii

întins pe o pânză rară cu cerul gata pictat

e atât de liniște încât se aud unduirile penelului

cum adună culori din buzunarele timpului 

dacă ești foarte atent 

s-ar putea să auzi țipătul lor

câteva nuanțe de maro ridică pământul până la cer 

în cel mai lung sărut

argintul îi cunună doar în vreme de noapte

când lanțul de stele bolnav irecuperabil de insomnie

stă cu ochii…

Soare inocent –

Un…

mă ridic dar mă pierd

în golul privirii

singură

cad 

târziu

să mai ocolesc nu pot

cicatricile

de tăceri

le desprind

dureros

lipite pe tălpile celor care mi-au călcat în suflet

au rămas



în gerul tremurat de ochii închişi

adoarme o zi de care mă tem



să trec



nu ştiu

când sufletul din lacrimi seamănă cu tine…

întunericul evada din oase

răsturna îmbrăţişarea sferică a zilei

ca într-o leneşă moarte

cu tot cu rădăcinile ei albastre

o răsturna

nerostirile ceruiau

dunga subţire de mirare

meteoriţi mi se ondulau în rotule

şi pleoapa serii parcă muşca

din graţia lucrurilor

rogvaivul prădat

dinastii de cremeni

pe partiturile trecerii

o vârstă întâmplată

în altă îndurare

doar târâşul nefaptelor

păştea frigul…

am ajuns

să cred că iarna e un om în halat

gata oricând să mă vindece -

să-mi înghețe inima

ca s-o poată transplanta unui copac

pe care nimeni nu-l mai strigă pe nume

când toamnele îl despoaie

de i se văd coastele strălucind



de prea mult alb



râsul meu curcubeu

nu se mai transformă în zmeie

copilul care sunt urcă pe coama unui nor

trage de hățuri

și se răstoarnă voinicește peste copacul cu inima…

străbat urme sparte de veacuri chemare

o viaţă şi-o moarte cu zboru-mi ca omul

cu ochii din suflet mai plâng că mă doare

când arsă e frunza şi-o leapădă pomul…

cu totul

când am deschis ochii.

Alergam

cu privirea

de la o floare la alt

copac ce-şi aşterne

frunzele covor coborât

din munţi cu izvoare,

râuri ce se pierd în marea

de parfumul anotimpurilor

repetate-n zborul păsărilor

pe faleza cu şezlongul

din picioarele mele făcut

şi nu mai vroiau să plece.

Simţeau

ploaia venind

de…