În liniştea

profundă avea gustul

verii în gură ajungând

doar ritmul regulat

la urechi

să împrumute rămăşiţelor

de torente de lacrimi

din ochii înroşiţi

îndreptându-şi

privirea avidă

într-o atitudine

profundă să tulbure

evidenţa.

Privea

cu un zâmbet vag,

ironic

drumul acoperit de pietriş

în glasurile

ce se topeau treptat,

sustrase

cursului implacabil...

al evenimentelor.

renunțasem la ea pentru un refren imperial

știu că era toamnă

prin toate ramurile paradisului

îmi luasem rămas-bun în trecere…

Suntem la fel! Şi tu şi eu rămânem

Neancoraţi în secete sau ger

Îmbrăţişăm copacii şi le spunem

Poveşti  de verde, sub acelaşi cer.

Urcăm timid scări de nesăbuinţă

Dar ne-aruncăm în vânt cu mult curaj.

Avem răbdare şi avem voinţă

Şi ridicăm din zâmbete baraj

Când vin spre noi torentele de teamă

Să  adâncească umbrele-n priviri.

În piept ne joacă focuri şi ne cheamă

Să căutăm comori prin…

mă trezii zâmbind cu gândul la el

l-am recitit de curând că-mi place al naibii

când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie

că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele

viaţa nu poate fi mai caraghioasă de atât

uneori mă mai apucă prin autobuz

scot cartea şi şterg râsete de fereastră

(că dacă n-apuc loc nu urc) încolo spre mare

să nu zică ăi din jur că am luat-o pe arătură

de multe ori îl ascund în sân împăturit

într-un…

vere găsii tastele tocite
mă auzişi
dădui să apăs şi n-avui pe ce
mă gândii cine să se fi plimbat pe ele
ca pe dalele pe care
încăpeam cu iubirea mergând
ei ce vremuri silfide
se scurseră prin toţi
nu mai e unul cum îl ştiuşi

da’ ce-mi veni
mă uitai la buricele degetelor
şi mă luminai

te zideam

în inimă

și plângeai

în ritm iambic

refugiată

în amintirea

sărutului dintâi

imaculată

în rochie de mireasă

așteptând să-ți spun

ce mortar folosesc

mâinile

mă-mbrățișau

cu sete

iederă

învăluindu-mă

hulpavă

pe dinăuntru

apoteotic

de fapt

tu m-ai zidit

în noaptea nunții

Pătând

azurul,

aerul

într-un

gest

voit,

rămase

atârnat

neglijent

de

buza

inferioară...

a

cerului.

ridică storul dragul meu

să mă așez mai bine

pe brațul aestei dimineți

acoperindu-mă de frunzele unor uitări

prea multe zvârcoliri

mișună ziua-n amiaza mare

și nicio țipenie de om nu ascultă frământările

ce răsună-n ropot

pe-acoperișul mansardei

 …

Cu indiferenţă aproape,

privea îngândurat tavanul alb

în curtea cenuşie.

Să te-nfiori atunci

cȃnd ȋmi atingi cuvȃntul

care nu mai poate spune nici

o  vraja, cȃntec sau poveste

sub steaua mea părtaşă

la minunea ȋnfăptuită ieri.

Să cununăm cuvȃntul cu iubirea

şi pruncii noştri cȃntec vor rodi,

vers sălbatec dar sublim.

Iubite, nor albastru eşti

ȋn gȃndul meu dintȃi,

adiere şi dorinţă nerostită,

chiar dacă cercul meu are

un arce lipsă,

ȋl strȃng un pic

şi tot eu…

Cuvintele mele au prins o curbura aparte,

se-ncovoaie de greutatea

sentimentelor nerostite,

poveri sublime, decȃt baloane colorate

la petreceri aniversare.

Şe rostogolesc greoi,

pline de ȋnţelegere pe cărări ȋnchise

sau aleargă diafan prin nisipul

din clepsidra sorţii.

Nu ştiu ce solie aştepţi.

Eu negociez păcatul nefăcut,

să cadă ȋncet printe cuvinte…

Le poleim, le camuflăm

Şi nimic nu ne ȋmpiedică…

când ți-am spus că pânzele incolore

nu-s pentru alpiniști

nu m-ai crezut

ai mizat că tehnica ta e modernă nu dă greș…

să ne spunem cuvintele acelea care ciugulesc din noi

să le scriem pe ziduri pe copaci cu o culoare aprinsă

greu de şters de furtuni să rămână icoane de care

să-şi şteargă buzele credincioşii în dragoste

să le ascultăm cum sună în carnea noastră instaurată

vitejeşte pe oase luptătorii dinlăuntru să ţină piept

neîncrederii şi abolirii dreptului la fericire

să ne topim în ape în păsări în cer şi în zilele ce urmează

traiectoria magnetică a…

dădurăm ce dădurăm cu mâinile
şi din piatră începură să iasă toate
istoriile hărţile şi comorile
pe care nici nu bănuiam că
le-om descoperi vreodată
printre atâtea oscioare

dă-te mai încoa
dacă aşezi ochiul fix în capul tibiei
vezi tot drumul strămoşilor

trecu limba în sus şi în jos
şterse chibritul de obrazul lunii
îşi aprinse o ţigară de foi
şi fredodând un cântec
oltenesc se tot duse

Tulburat de o undă de emoţie

se refugia până la revărsarea zorilor

în lungile ore suportabile.

Obsedat - bântuit de insomnii,

aprinse o ultimă... ţigară.