ţi-aş fi îmbrăţişat scrisul
şi mirosul tău
şi gândul tău
aş fi sărutat urmele lăsate de tine
pe panglica roz
şi aş fi râs de cei
care cred
că depărtarea există
şi nu poţi atinge pe cineva
dacă nu respiri împreună
acelaşi aer
dar pentru asta
trebuie să faci
atât de puţin
să dăruieşti
să te dăruieşti

sau poate atât de mult...

trenuri trecând trist

prin gara asta mică şi roşie

gar-gară

aş spune

aici peronu-i pustiu

şi doar vântul rostogoleşte

o hârtie

paralel cu linii paralele

care se duc

se tot duc

până unde

ştiu numai ele

e târziu ...

luna se stinge încet

şi apune

iar eu pe nimeni nu am să conduc

pe nimeni să aştept

fantome se pierd sub valul de ceaţă

dă-l dracu de tren

că nici nu opreşte

trag aer în…

îmi spuneai că cel mai greu e să nu mai poţi visa

să nu mai poţi spera

că o aripă din trupul tău s-a uscat şi acum zborul ţi-e mereu frânt

că vezi cum se înalţă în faţa ta zidul

fără să poţi să-l mai treci

nici măcar străpunge cu privirea

îmi mai spuneai că nici cartea cea mai dragă n-o mai deschizi

şi nici nu mai ajungi la întâlnirea cu Borges

că de multe ori îţi apeşi pleoapele să vezi acea lumină neagră

şi încerci să uiţi

să uiţi

să…

mă risipesc în cercul care se strânge
se tot strânge
un punct va rămâne
latent apoi se va stinge
clepsidra e goală şi nimeni n-o mai răstoarnă
destinul se năruie-n mine
arunc cu nisipul din palmă
în litere să încolţească
să mă adun în cuvinte
să mă trăiesc iar
de va fi cineva să citească