În pădurea gândurilor mele blânde, 

cresc bujori sălbatici dimineața, Doamne,

zboară ciocârlii, cu aripi fremătânde,

anunțând venirea ta, sfinte Ioane!

Sânziene de aur în plete port azi

și-n vara miresmelor, sufletu-mi cântă,

în ie, plămădită cu freamăt de brazi,

pe creste de doruri, iubirea-mi se-avântă. 

Oprește clipa,

închide-o într-o lacrimă

de chihlimbar auriu

și uit-o acolo,

în vara  în care

a plouat cu petale

de stele perechi,

mângâierile incandescente ale serii

mi s-au așternut pe buze, 

pe tâmple, pe gene,

odată cu sărutul tău 

cu gust de cireșe amare

și parfum de vacanță! 

Din miezul răcoros cu ploi rebele, 

eu îmi culeg buchet de bucurii, 

mă învelesc pe înserat cu stele

și-n zori, cu răsărituri aurii. 

Ascult cum curge liniștea prin vene, 

mă recompun din cioburi de tristeți, 

pe când la moara timpului se cerne

făina nenăscutei dimineți. 

lui Ion Lazăr da Coza, al nostru

***

Un Lazăr nu moare atât de ușor, 

învinge hotarele luminii celeste 

și urcă-n înaltul Parnas, într-un zbor,

spre lumea de dincolo, printre noi creste. 

Un Lazăr nu uită că suntem aici, 

lumina de jos îl împinge-nainte, 

dar aripa lui încă mângâie reci

dureri sângerânde și fără cuvinte. 

Ridică-te, Lazăre, nu…