lui Ion Lazăr da Coza, al nostru

***

Un Lazăr nu moare atât de ușor, 

învinge hotarele luminii celeste 

și urcă-n înaltul Parnas, într-un zbor,

spre lumea de dincolo, printre noi creste. 

Un Lazăr nu uită că suntem aici, 

lumina de jos îl împinge-nainte, 

dar aripa lui încă mângâie reci

dureri sângerânde și fără cuvinte. 

Ridică-te, Lazăre, nu…

Dacă fluturii ar dispărea într-o zi,

s-ar reîntrupa în ninsoare de vise,

i-am lăsa să colinde-n zăpezi argintii

de gânduri hoinare nespuse, nescrise.

Le-am culege în zbor, leac de suflet pustiu,

am închide povești în castele de dor

și-am alege un vis să-l trăim mai târziu,

cel mai tainic, mai dulce, mai răscolitor.

Inima mea s-a născut

într-un lan de maci, la capăt de lume

și un roib a trecut pe acolo-nspumat,

s-a oprit ,a luat-o apoi printre munți,

peste râuri și văi mângâiate de stele,

tristeți și iubiri au nins-o domol

și din focul haiducilor, la ceas de seară,

mi s-a dat  trup de floare, de femeie,

de cântec și chip de om am primit,

să vă semăn, iar  de atunci,

ofer fiecărui trecător prin destinul meu călător

bucăți…

Se vede treaba că a fost

o loterie în cer.

Neîndoielnic am jucat și eu,

de vreme ce sunt aici.

Am venit să mă joc de-a viața

și culeg arome, zâmbete, dureri.

Uneori e dulce,

alteori e amar.

Experimentez doar,

nu se cade să o iau în tragic.

Savurez momentul și 

mă cufund în el, 

orbitoare ploaie de lumină,

 o cascadă de trăiri incandescente

 îmi biciuiește simțurile 

intens…