Pe o creangă de stejar din mijlocul pădurii s-au întâlnit Cuculeasa cu Cucuveaua, care era toropită de somn încât abia mai ținea ochii deschiși.

-Bună, dragă Cucuvea, și-a salutat cu respect prietena madam Cuculeasa. Știi, draga mea, cu toate că nu prea semănăm noi suntem rude apropiate după nume.

-Iubită prietenă, nu prea cred chiar dacă avem ceva comun în nume, asta nu înseamnă că suntem rude.

-Ba să știi că așa-i cum spun eu că amândouă suntem păsări frumoase și iubite de toată păsărimea.

-Nici asta nu o cred. Cum poți să spui tu că ești iubită când faci rău altora, le arunci ouăle din cuibar și le pui pe ale tale, iar pui tăi sunt crescuți de bietele păsări.

-Lasă dragă, e mai bine așa, mai bine, uită-te la tine cât de adormită ești acum în mijlocul zilei. Eu sunt freș și toată ziulica am chef de cântat. Tu uite ce viață duci, sclavă la puii tăi.

-Da, ai dreptate să fiu acum obosită și adormită. Toată noaptea am căutat șoricei să le duc puilor iar acum, că sunt mari, aproape că nu pot să-i satur.

-Și cu ce te-ai ales, dragă Cucuvea, doar cu oboseala și chinul de ai crește. Eu n-am grija asta și am tot timpul să-mi petrec cum vreau tinerețea.

-Petreci tu acum tinerețea, dar la bătrânețe ce ai să faci, cine o să aibă grijă de tine când n-o să mai poți zbura ?

-Nu mă interesează, a spus Cuculeasa și puțin cam nervoasă și-a luat zborul.

A trecut timpul. Cuculeasa și Cucuveaua au îmbătrânit. Cucuveaua stătea în cuib, fără griji, că mai mereu o vizitau puii și nu veneau cu pliscul gol. Îi aduceau câte ceva de mâncare, dar, cel mai mult era fericită că îi vedea pe fiecare împliniți la cuiburile lor. Cuculeasa, în timpul ăsta, singură, singurică, era tare mâhnită că nimeni nu-i călca cuibul să-i aducă și ei câte ceva de mâncare sau să o întrebe de sănătate.

Tâlc:

Cum îți așterni așa te culci!