S-a dat ora înapoi

Cântă broaștele-n băltoacă și-n adâncă frenezie

Chiar cu stelele se-ngână pe obrazul caldei nopți,

Somnoros, cu trupul tânăr, din grădina argintie

Până și cireșul ager și-a-nchis ochii lui necopți!

Sforăie în deal, la stână, focul adormit cuminte,

Ciobănescul se vizează leu cu blana de oțel,

Un fecior cu doru-n suflet și cu patosul fierbinte

A furat din ochii mândrei ceru-nalt și subțirel.

Mica salcie pletoasă a oftat a nostalgie

Când în joacă, licuricii, i-au tras fusta verde-n jos,

Oasele, să-și odihnească, de durerea veșnic vie

Chiar de pe troița veche coborâtu-s-a Cristos.

Plopii și-au pitit coroana pe sub aripi de tăcere

În singurătatea crudă așternută pe zăvoi,

Vechea oră-i primenită ca un strop de adiere

Că ceasornicu-n visare și-a tras limba înapoi!

Parcă-s amărâți salcâmii văduviți de umbra deasă

Iar argintul nepăsării vine peste ei buluc,

Filomelul dă de veste și icoanelor din casă

Că la plugul primăverii s-a-njugat un pui de cuc.

Biciuit de foamea crudă un lăstar de plută joasă

Saltă buzele de muguri spre luceafărul de sus,

Sfântul Domn al veșniciei, nechemat de noi în casă,

Plin de răni și nepăsare în troiță iar s-a dus.

Ceasul fuge nebunește pe câmpia fără maluri

Să-și recupereze-n taină limba dată înapoi,

Și prin albăstrimea nopții răstignită peste dealuri

Norii mici, pufoși, de lapte, sug la țâțele de oi.

Preacurata veșnic plânge și cu margini de broboadă

Șterge urmele de cuie de pe mâini, de pe picior,

Că din trupul veșniciei, peste noi, cu mirt să cadă

Paștele iubirii sfinte cu parfumul iertător.

Dar nu pot opri troița din cea patimă fierbinte

Să nu-ntrebe-nlăcrimată cu glas moale și supus:

„ – Ce n-ai dat în urmă ceasul, Preamăritule Părinte,

Să nu bată lumea-n cuie pe feciorul tău, Iisus?”

(Premiul constă în: 400 lei, diplomă, cărți, cărți de colecție Eminescu, realizarea unui portret al autorului de către graficianul Mihai Catruna și publicarea poeziei în Revista „Eminesciana”. Premiul în bani este oferit de mine)