Camelia Ardelean ne răsfaţă iarăşi cu o carte de sonete, rondeluri şi poezii postmoderniste sau optzeciste, scrise cu har şi cu migala unui şlefuitor de diamante. Îndeosebi sonetele şi rondelurile comunică ideea că asistăm la efortul milenar al scoicii oceanice care, cu trudă şi răbdare, din comuna boabă de nisip, face perle (altfel spus, dintr-o idee poetică face bijuterie).

     Cartea Cameliei se alcătuieşte din două cicluri (Solitudine şi Zbor incert), ilustrând trei specii literare: sonetul, rondelul şi versul liber, ideatic, fără ritm, rimă, armonie şi punctuaţie... Ceea ce personalizează volumul, îl face plăcut lecturii şi certifică talentul autoarei, e bogăţia şi expresivitatea limbajului poetic, care pare a sta la îndemâna unui vrăjitor...

     În totalitate, poemele creează impresia de „nemaiauzit” şi „nemaispus”. Autoarea pare că vine din altă lume, de pe un tărâm hieratic bisericesc bizantin; se joacă de-a cuvintele, ca în anii copilăriei, dar ne şi poartă prin locuri cu trăiri nirvanice...

     Poeta, ajunsă la a şasea carte de poezie, ritmează, rimează, cântă, cu nonşalanţă de invidiat.

(Gligor Haşa)

     Această carte ne dovedește, încă o dată, cum că toate trec inexorabil, poezia însă dăinuiește peste veacuri. Aflăm, din poeziile de față, starea poetei față de toate fațetele ființei imortalizate invers: dragostea, natura fiindului și nefiindului, cu un optimism cuceritor; o lume mirifică între vis și realitate, între speranță, dorință și cotidian...

(Christian W. Schenk)