Cel mai neiubit dintre pământeni sunt eu, asta ca să folosesc un clișeu. Să vorbesc cu mine însumi îmi pare firesc, o discuție între doi străini desfășurată între patru pereți. O cameră fără ferestrele care-au dispărut după ce le-am hotârât soarta cu o radieră. M-am jucat de-a pictorul inventând noi culori, violând normalul exteriorului m-am baricadat într-un interior abstract și m-am luminat cu mine însumi... ah, de unde atâta lumină? Ea pare cumva mânjită, aducându-mi aminte de un vers din cartea „Străinul din oglindă”, pe care l-am născocit atunci când a trebuit să aleg între scris și sinucidere. Și spre norocul meu am ales scrisul, spre nenorocirea altora am fentat suicidul!

Oh, cât de mult blestem este în poezie. E o nerușinată frumoasă ce mă urmărește chiar și în proză. Nu-mi dă pace și gata! Gelozia ei nefirească înjunghie fiece cuvânt cu tentă poetică și-mi transmite o stare de inutilitate bipolară care-mi străpunge cu sete ce-a mai rămas din chipul meu (la figurat) schimonosit și transfigurat!
Of! Mă bântuie rima sau rimele...
Măcar de-ar fi râme, le-aș agăța bucuros în cârlige, poate aș prinde ceva, dar așa, tremur nemântuit și cu stomacul prea gol!

Gata! E timpul să devin coeerent, doar oare pot? Ce aș putea lua în serios din existența-mi fragilă? Dacă nu palida vâlvătaie a unei lumânări ce pâlpâie indiferentă într-un colț al odăii, ce altceva? Ea își răspândește micii fotoni, amețiți de vaga-mi privire, prin toate ungherele emoțiilor mele, formând un joc de magie incandescent, în care, și Harry Pother de-ar nimeri, din întâmplare, s-ar consideră norocos.

Stau întins și neajutorat precum hristosul țintuit pe o cruce... doar că din trupul meu nu curge un sânge pe care păcătoșii să-l folosească la spălatul păcatelor, ci un lichid negru menit să absoarbă cu nesaț vlaga oricărui sentiment pozitiv așezat sub forma unui cadou printre ramurile de brad, la poalele sufletului! Ca un vampir îngrozit de razele soarelui, îmi respir existența cu draperiile trase. Oamenii nu m-ar judeca dacă și-ar privi chipurile în oglindă, dar de unde atâta nisip dacă l-am folosit în cantități industriale pentru a construi afurisitele alea de clepsidre... De unde atâtea oglinzi dacă le-am spart cu scopul de a le fura indienilor diamantele? De unde atâtea chipuri, dacă pe lângă noi trec niște făpturi fără chipuri, ca niște umbre ce-și dezlănțuie întunericul, lipsite de orice resentiment! Mai bine cu draperiile trase... în acest mod protejez ceea ce este doar al meu pentru o mică eternitate! Chiar dacă sunt construit pe principiile altora, am descoperit puntea ce leagă o existență inutilă de alta la fel de inutilă, dar care măcar poartă amprenta mea, a iluziilor mele!

Între patru pereți se succed clipele în parteneriat cu bătăile inimii, ca mai apoi să dispară dintr-o singură răsuflare, spre un haos neînțeles si ireversibil!