Pentru mine era cu adevărat prima vară.
Ieșisem afară după doi ani de stat în casă, crezând că voi părea mai nebună în fața lumii sau că nu voi mai ști să-mi vorbesc limba. M-am trezit din somn brusc, ca și când m-aș fi înecat cu un păianjen. Atunci mi-am spus: ,,dacă nu ieși acum, nu vei mai ieși niciodată. Corpul se obișnuiește cu mizeria”.
Era atâta singurătate în mine, că în fiecare noapte, înainte de a adormi, mă uitam la felinar și lumina lui devenea familiară, o prezență umană. Într-o seară am realizat că era stins. Mă amuz când mă gândesc cum nu puteam dormi din cauza asta; lipsea ceva și acel lucru era lumina lui, pe care o personificasem.
Nu era doar un anotimp, o zi, un moment. Era vara din toată ființa mea. Vinuri din îngeri și cireșe se scurgeau pe brațele mele dezgolite, aproape ca în melodia Summer wine. Mi se dezmorțeau gura, fruntea. Soarele ardea ca un poem oriental; asfaltul, atât de fierbinte și enervant, că îmi venea să umblu doar în tălpile goale, să mă tot aplec să-l sărut. Am ținut legătura pe net cu un om despre care nu știam nimic, pentru că asta vorbeam. Nimicuri. Trecuseră cinci luni. Printre curiozități de scurtă durată, complezențe și urări de bine, existau multe pauze în care îmi lăsa câte un emoticon cu vagi aluzii sexuale: o piersică, artificii sau castraveți. Alteori, un cuțit sau un craniu. Ar fi fost chiar hilar să aflu că poate în tot timpul ăsta am vorbit cu un criminal. Puțin probabil, dar nu era exclus. Mă gândeam că doar eu pot să iau în serios asemenea ciudați. Singurul motiv pentru care discutam cu el era că dădea like unor povestiri scurte pe un sait de literatură. Și, din întâmplare, mereu aprecia același lucru cu care rezonam și eu. Cu fiecare semn pe care îl lăsa sub texte, începeam să mă întreb ce anume l-a atras din poveste, ce trăsătură a personajelor îi surâdea, de ce esența lui a vibrat tocmai la acele cuvinte.
Avea părul negru și lung, ochii albaștri; era foarte înalt și în același timp firav, cu buzele groase ca ale unui gurmand. Alura era întunecată, nobilă, ca a unui conte; îmi plăcea, deși mă distra puțin că-l văd așa. Nu a aflat niciodată că aveam o viață obscură și neinteresantă. Mi-am ales cu grijă minciunile și tot ceea ce putea părea interesant de povestit, ca și când am trăit. Uneori repetam anumite fraze în oglindă, să pară naturale, pentru că aflasem tot ce trebuie să știu deja despre limbajul corpului. Informații banale pentru mine, de altfel, pentru că dacă ai instinct și inteligență emoțională dezvoltată, poți simți orice nuanță nepotrivită din gesturile cuiva. Mi-am pregătit sarafanul, pantofii negri, m-am îmbrăcat, apoi m-am îndreptat încet spre parc.
Trebuia să ne întâlnim la metrou.
Aveam emoții. Fluturi în piept, transpirație și parestezii în palme, chiar pe linia vieții. Poate mor azi. Poate nu mă place. Sau e urât și n-o să-mi placă. Sau o să-l plac atât de tare încât voi face prostia de a vedea doar ce îmi convine. Cred că deja făceam asta. Mergeam mai încet, ca să văd dacă îl pot observa dinainte, pe ascuns. Ajunsese. În acel moment, o forță bizară din corp mă determină să întorc spatele și să fug în altă direcție, fără să mă opresc, cam 1-2 kilometri. Nu mai simțeam bătăile inimii, parcă îmi căzuse din piept și atârna de un fir de ață, lângă piciorul meu, și o tot loveam cu vârful pantofului. Îmi pipăiam obrajii, gâtul, erau uscate ca niște roșii ce fierbeau în soare. Lumina îmi sufoca trupul de umbră neagră. I-am scris că a intervenit o problemă și preferam să ne vedem noaptea.
Mă simțeam în siguranță. Pielea mea își înmulțea fiorii în răcoarea nocturnă de vară. Toate florile roșii, violete se deschideau atunci și mirosul lor devenea mai înțepător. O seară atât de frumoasă, încât te puteai îndrăgosti până și de un cerșetor beat.
Când l-am văzut pentru prima dată, nu mi-a stârnit interesul; m-am relaxat repede. Genele și sprâncenele lui păreau mai negre din cauza umbrelor. Lumina galbenă a felinarului îi punea în valoare pielea lucioasă. Printre umbre zăream linii adânci, pe frunte și sub ochi. Probabil putea să-mi fie tată, dar nu mi-a spus vârsta. Avea un aer tineresc. Îi ascultam vocea și abia așteptam să mai spună un cuvânt cu ,,r”, doar să aud cum îl pronunța graseiat. Vorbea rar, propoziții scurte, suficiente; zâmbetele - calde și fine. Aceleași subiecte lipsite de importanță. Nu povestea nimic despre el și evita discuțiile mai complexe.
Întâlnirile noastre îmi lăsau câteva impresii. Era prost. Ba nu, era imaginativ și sensibil. Alteori credeam că nu mă place și vrea un singur lucru. La un moment dat mi-a atras atenția ceva. Un câine rănit trecuse șchiopătând pe lângă noi. A vrut să-l ia în brațe, dar era prea speriat. Începuse atunci să își imagineze toată povestea lui, scenarii posibile. Rămânea pe gânduri din lucruri mici. Existau câteva glume care deveniseră personale, între noi, pe care le înțelegea și știam că nu poate fi un om banal. De asemenea, nu avea credințe limitative. Totul părea relativ în viața lui. I-am zis la un moment dat că mi-aș dori o relație de lungă durată, în care să pot iubi și să fiu iubită. Să simt siguranță. Asta ca să nu-și piardă timpul cu mine.
- Cum poți fi sigură de ceva? mă întreba.
- Păi cum adică? Ești sigur când simți și știi că simte.
- Da, zicea. Dar nu știi că va dura.
- O, va dura dacă există compatibilitate.
- Nu poți fi sigură de nimic. Te poate înșela și fără să știi.
Era prima dată când îmi spunea cineva asta. Nu mă gândisem niciodată la așa ceva. Zdruncina tot ceea ce speram despre iubire. Trăisem atât de puțin, de fapt, încât nu știam nimic, cu adevărat, despre oameni.
Într-o seară și-a scos din rucsac niște foi cu pete de cerneală.
- Desenezi? Par abstracte. Nu vedeam bine. A scos lanterna și am văzut că semănau cu testele pe care ni le dădeau la grădiniță.
- A, știu ce-s astea, spuneam eu, ușor indiferentă.
- Da, e un test Rorschach. Ce vezi tu aici?
- Simți nevoia să mă analizezi psihologic? întrebam ușor deranjată, dar ludică.
A ignorat întrebarea.
- Eu văd urechi de elefant.
- Și ce înseamnă asta?
- Spune ce vezi, Nina!
- Văd o molie, zic eu.
- Ascult tot ce spui cu mare atenție. De asta văd urechile. Dar știi ce e frumos? Tot ce vrei să vezi e real, îi poți trasa contur.
Zâmbea și brațul lui lung mă îmbrățișa. La sfârșitul fiecărei întâlniri exista un moment în care ne apropiam buzele, palmele, piepturile. Săruturile mele aveau intimitate, căldură, nevoie de cunoaștere, ale lui erau hulpave și dezinhibate. Pentru ore întregi, doar asta făceam. Totuși, mereu spulberam magia ca și când nimic nu se întâmplase. Mă chema la el acasă. Îi spuneam că trebuie să plec. Nu voiam nimic de la el pentru că nici el nu voia nimic de la mine, de fapt. Eram hotărâtă să întrerup legătura. Era un om liber, lipsit de frici, de grija că va muri singur și gol.
Mereu mă chema în locuri asemănătoare, la ore asemănătoare. Nu înțelegeam de ce, având în vedere că îi spusesem clar ce-mi doresc. Uneori refuzam. Dar începuse să-mi fie dor, chiar și de un sărut fără finalitate. Știam că în anii ce vor veni, n-o să mai sărut pe nimeni la fel. Și verile se vor simți diferit. Beam limonadă, fumam și seri la rând căutam împreună cerul cu ochii, să prindem un ciclu întreg de faze lunare. Ne dădeam jos sandalele și ne băgam tălpile în lac, stând pe margine. Ne mângâiam degetele. Mă mulțumeam cu cât îmi oferea. Prea puțin, față de cât aveam eu nevoie. Nici măcar numele nu i-l știam. Dădea câteva detalii, totuși, la întâmplare, din copilăria lui. Dar și din acel puțin reușeam să hiperbolizez o stare, o amintire, așa cum nimeni nu putea s-o facă.
Urma o seară în care ne sărutam atât de intim, încât abia ne-am putut dezlipi pleoapele la sfârșit. Fiecare gură de aer rece, trandafiriu, ne leșina de plăcere. Realizam că luasem din el tot ce era mai frumos. Cum te poți îndrăgosti din lipsa cuvintelor? Nu am vrut să lăcrimez, dar a simțit că o fac și mă forțase să îl privesc. Era îngrijorat. I-am spus că mi-ar plăcea să ne cunoaștem, să avem o relație. El a zâmbit tăcut. Mă luase în brațe, și-a lipit gura de urechea mea, spunând: ,,cred că sunt prea bătrân pentru tine, Nina.” L-am rugat să-mi spună vârsta. Nu a vrut. Deveneam extrem de nervoasă. Mi-am zis că e ultima dată când mai ies cu el.
În acea noapte m-am gândit la toate metodele prin care poți afla vârsta cuiva. Să plătesc un detectiv? Să mituiesc un agent de telefonie, unde avea abonament? Nu avea niciun sens, chiar dacă obțineam informația. Dar voiam să știu orice, doar să înțeleg că totul e real. Nu-mi venea să cred că pot tolera asemenea comportament.

Mesaj. ,,Mă numesc Bogdan și sunt inginer. Hai să ne vedem, Nina.”
Un semn că poate va începe să se deschidă, încet-încet, văzând că nu i-am mai răspuns. Simțea că mă pierde, așa credeam eu. Insista prin mesaje în fiecare zi, în special noaptea, să-mi dea de înțeles că e singur.
Când ne-am văzut, nu s-a putut dezlipi de mine. Am stat doar îmbrățișați, în iarbă, lipiți de un trunchi de copac secular. Cam clișeic, îmi spuneam. Dar era atât de bine. Atunci mă întrebase dacă vreau să călătorim la Varșovia. Nu aveam încredere în el, dar dintr-o nebunie aș fi făcut-o. Ce se putea întâmpla? Aveam GPS și toate cele. Plus că obrazul lui se mângâia prea blând de mâna mea, ca să-mi facă rău vreodată.
Văzând că ezit, a mai pus o întrebare.
- Vrei să mergi cu mine la o nuntă?
Era vorba despre nunta fostei lui iubite. Atunci îmi spusese tot. Erau împreună de șapte ani și într-o zi de iarnă l-a anunțat că nu-l mai dorește. Se îndrăgostise de un pictor cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, băiatul celei mai bune prietene. Îi purta copilul, deja. Rămăsese amicul ei fiindcă avea ceva special pentru ea. Colindaseră toată Europa împreună, cu un Logan. Nu a vrut niciodată să se căsătorească, pentru că voia să fie liber și spunea că nimeni nu aparține nimănui. Dar o iubea. Nu o înșelase niciodată. În acel moment, am simțit că pielea mea devine sticlă rece. Ochii la fel. Cuvintele lui erau ca niște aruncături cu pietre mici, până sticla s-a spart. Și cioburile cădeau rar, unul câte unul. Luna nu se reflecta în ele. Nici stelele, deși în ultima seară de august, perseidele loveau pământul. I-am zâmbit larg. Am tușit, am încercat să țip, prefăcându-mă că am văzut ceva odios în iarbă. Doar să nu mă fac de râs din cauza lacrimilor. Mă priveam din exterior și râdeam. Am reușit să mi le înghit. I-am spus atunci că am înțeles tot, că i-am priceput iubirea și dorința de răzbunare. Eram fericită că, măcar, am aflat ceva despre el.

Am plecat acasă în scurt timp. Cred că asta îmi plăcea cel mai mult la el. De fiecare dată când îl sărutam, era vară.