Incantațiile legendei despre Cea care doarme undeva sub talpa unui munte nu mai mare de o pietricică de pus în buzunar, pierdută în oglinda lacului din adâncul ochilor prea des umplut cu lacrimi adevărate, spun să nu o trezești sub nici o formă și nici măcar cu gândul să nu treci de fruntea sub care s-ar adăposti cea mai înstelată boltă. Magica putere ce-i stăpânește ființa nemișcată și neatinsă de privirea oricărui muritor de rând nu sunt blesteme ori farmece băbești, ci chiar nepăsarea glacială cu care te poate transforma într-o floare ori un copac într-o zi însorită sau bufniță tăcută pe ram într-o noapte cu clar de Lună. Nici nu e ușor de ajuns la Cea care doarme pe orice drum. Cu răbdarea visului strecurat sub pleoapă, când seducător, când liniștit, trebuie să-i spui șoptit, mai lin ca adierea zefirului că nu vrei altceva decât să devi păzitorul somnului în care este scufundată, bâtlanul alb de pe malul gândurilor ei și să o faci să-ți asculte nemișcată pofta de-ai repeta te doresc, până când în infinită ei răbdare, dragostea își poate găsi un făgaș liniștit către inimă. Căci Cea care doarme dacă este conștientă de iubirea ta dumnezeiască, atunci când va deschide ochii te va accepta așa cum ești, fără supărare că ai trezit-o din somn, și va începe să-și dea jos veșmântul din crusta de piatră seacă, numai pentru ca privirea ta să-i mângâie blând liniile fine ale trupului, în așteptarea buzelor fierbinți ce-și vor da pecetea peste cuvintele așteptate îndelung: te iubesc.