S-a scurs toată vlaga din oameni, se mişcă ca nişte găini bete. Se grăbește spre casă, acolo închide uşa la repezeală, să nu pătrundă acest abur dement care îţi istoveşte sufletul. De multe ori s-a gândit că ar fi mai bine la puşcărie, cel puţin acolo nu trebuie să te mai gândeşti la nimic, alţii hotărăsc pentru tine, când te culci, când te scoli, când şi ce mănânci, dacă mai respiri ori ba. Acolo ştii una şi bună. Tu nu mai ai nimic de făcut. Îi vine să se dea cu capul de pereţi, simte o lehamite soră cu moartea, nu mai vrea să trăiască așa. Trăiește viața unui dobitoc. A visat ani în şir să călătorească, să se simtă bine în casa ei, munca ei să aibă un rost, să se bucure pur şi simplu de soare. Nimic din toate acestea. Se scoală în fiecare dimineaţă, se duce la serviciu, acolo trebuie să înveţe o mulţime de buimăciți cum să ţină arcuşul în mână, copii de ștabi. Pentru ei vioara însemnă paşaport în străinătate. Pentru ea, pentru ea, ... vioara e sufletul ei, zborul, speranța, izbânda. Pe o scenă din afară, vioara ei este regină, concertul este al ei, în întregime al ei, şi Doamne cum îi mai tihnește! La un concert s-a înfipt cu picioarele în podea şi a cântat ca o apucată, soarele alb se ridică pe cer ca o lună palidă, verdele se amestecă în roşu, din înaltul cerului curg picuri de lumină, sunetele plutesc în albastru, dincolo de simţuri cineva povestește învierea, femeia, vioara, un singur trup, durerea contorsionată, visăm să ne iubim copiii dar ei au plecat la discotecă sau prin cartier, nu se va alege nimic de capul lor, ei spun, bătrânii trebuie să moară, noi vrem să creăm o altă lume, doar discoteci şi marihuana, bătrânii ăștia tâmpiţi, nu ştiu decât să muncească şi iarăşi să muncească, s-au transformat în picamere, nimeni nu-i poate opri, ei spun că ăsta-i sensul vieţii, o fi, dar al nostru e altul, e sex şi manele, vioara ţipă în tăcerea groasă din sală, din stigmatele de la mâini şi de la picioare se preling picuri de sânge.

          Simte cum energia se scurge din copilul ei răzvrătit și intră în sufletul ei bolnav. O mângâie cu grijă, pe umeri, pe spate, ca şi cum ar simţi cât este de rănită, „ izi, izi”,  îi spune acesta, ca şi cum ar simţi că este pe punctul de a izbucni în plâns în orice moment, stă nemişcată în braţele lui, blândeţea lui îi liniștește muşchii crispaţi, în vene simte o adiere răcoroasă. „Izi, izi”, spune copilul ei mângâindu-i ceafa. După câteva clipe, lungi, se desprinde din braţele lui cu sentimentul că vine de undeva de departe, dintr-un  fel de călătorie hipnotică. Se îndreaptă spre dormitor fără o vorbă. Se simte ca o găină, o găină de care, din când în când, cuiva trebuie să i se facă milă. Îşi va lua cu ea vioara şi va compune un fragment din „operă”. Amintirile, senzaţiile se amestecă, dormitorul se învârte cu ea ca un carusel. Se vede în satul în care trebuie să participe la seceriș. Intelectualii trebuie umiliți să lucreze la munci agricole. Să afle cine este clasa conducătoare. Nu respecți dictatura proletară, ești aruncat peste bord. Te îneci dracului cu ifosele tale de intelectual, se vede în lanul de grâu, numai ea, cerul şi un lan nesfârşit de grâu, cântă la vioară, e tânără, copilă chiar, apoi bătrână, cu părul cânepos, gheboşată şi zbârcită.

          S-a trezit toată transpirată. În casa de oaspeţi a C.A.P.-ului miroase a mucegai, pereţii sunt plini de igrasie până la jumătatea încăperii. E învelită cu o plapumă de puf de gâscă. A simţit de cum a intrat în cameră un miros de beci şi un frig neverosimil. Şi-a zis că frigul vine din interiorul ei, vara nu poate fi atât de frig într-o încăpere. Dimineața s-a îmbrăcat la repezeală, s-a uitat în oglinda pişcată de rugină şi nu i-a plăcut chipul de acolo, dar îşi zice în sinea ei; „o să mi-l reșapez în cele câteva zile de seceriș”. Profită de acest fir de optimism şi iese în soarele sălbatic de afară. În faţa grajdului o aşteaptă „colegul” de la judeţeana de partid, pus cu siguranţă să o „supravegheze”. Partidul comunist nu are încredere în membrii săi. Unul îndeplinește sarcini, celălat îl supraveghează. În ea nici nu prea au multe motive de încredere, şi cu toate acestea o bagă mereu în linia întâi. L-a întrebat odată pe mezinul orchestrei, un tânăr extrem de talentat: „De ce mă pun ăştia să fac toate astea, când ştiu că le torn baliverne?”. „Pentru că, partidul comunist are nevoie şi de oameni de caracter și talentați ca tine pentru a nu se compromite cu totul”. „Cu alte cuvinte, se folosesc de mine”. „Bineînţeles. Din toată povestea asta tu ieşi bine. Această experienţă îţi va îmbogăţi opera”. Mezinul orchestrei se uită la ea cu aerul că nu știe, nu vede nimic, dar se vede în ochii lui că o citește ca pe o carte. Nu a spus nimănui că vrea să compună o operă, nu s-a trădat cu nimic până acum, aşa crede ea, dar văzând luminiţele din ochii mezinului, îşi dă seama că a fost descoperită. Se uită cu uimire la mezin, acesta îi înfruntă privirea şi îi spune: „Uiţi că am fost împreună în străinătate. Trebuie să fii tâmpit să auzi cum sună o vioară ca o orchestră şi să nu-ţi pui problema harului”.