Ah, ce frumoasă-i toamna mea și-a câtorva nebuni ca mine!

Pășesc desculță peste frunze, ele-mi șoptesc un soi de-alint,

Mă gudur ca un pui de ciută în mama care nu mai vine,

Când am văzut că, în tăcere, un gând devine labirint

Pentru-așteptări și pentru doruri, pentru visări rămase-n zile,

Pentru crâmpeie de-alinare, un ton cu note făr-apus.

Of, mama, zâmbete diurne, cu mine, joacă, astăzi, bile

Căci tu te-asameni cu pustiul care în suflet s-a ascuns!

Of, mama, cât mi-ar fi de bine desculță-n parcuri, la plimbare,

Să mă găsești la pas cu mine, peste adânc să facem semn,

Pe râul minții, să coboare  doar succedări revelatoare,

C-o vorbă bună, fără tunet, s-așezi, în mine, un îndemn!

Ce spui tu, fată, fii bărbată, calc-apăsat chiar de-i abis!

Eu știu că peste lut sfielnic, eu pentru tine-acum sunt vis.