mă uitam la șirul de păsări

pe cer

cuvinte fără sens pentru că nu cunoșteam rostul iubirii

timpul trecea precum respirația unui om scos din apă

și pe care lipsa de aer l-a făcut să capete nuanța sfârșitului

niciodată nu am crezut într-un cer violet

deși mergeam la înmormântări unde mă mulțumeam

să-i strâng mâna preotului

mă privea de parcă ar fi găsit câțiva dintre cei treizeci de arginți

și nu știa cum să îi înmulțească mai repede

îmi țineam degetele încleștate

nu cumva durerii să-i vină vreo idee

ascultam povestea celui din coșciug și mă gândeam

că nu mi se potrivesc nici numele nici hainele

continuam să mă plimb deși nu știam că tinerețea este un parc

cu animale și păsări exotice

iubirea mea din țările calde avea un stil de care fetele

nu-și puteau feri inima

mă uitam la vagoanele înșirate în spatele unei locomotive

ce m-ar duce aproape de tine

moartea mă striga cu o insensibilitate asemănătoare beției

după vin

la ce te gândești

la nimic doar că trenul acesta ce înaintează mereu ia ceva

din mine care îmi trebuie

să mă țină în viață