Puiul de căprioară

Pe o pajişte-nflorită,

Paşte zvelta căprioară.

Roată pădurea-ndrăgită,

Îi e ca o surioară.

Zburdă iedul printre flori,

Sub al petalelor culori,

Printre ierburi sau  bând lapte,

Se înţeleg printre şoapte.

Susură izvoru-n vale,

Apare poteca-n cale,

Frunze şuşotesc pe ramuri,

Crenguţe... ca nişte flamuri.

Căprioara iedu-şi linge,

Dragostea-n flăcări  se-ncinge,

Căci iubirea unei mame,

Ţine loc chiar şi  de foame.

Străluciri diamantine,

De raze de soare fine,

Printre ramuri se strecoară,

Dogorind în plină vară.

Ciuleşte urechile fin,

Apare-un zgomot din senin,

Iar sub nas vântu-i aduce,

Un miros ca s-o încurce.

Un lup din pădure vine...

O să îl încurce bine!

Iedul ca să şi-l ascundă,

Printre ierburi se afundă.

Stă pitit iedul şi tace,

Privindu-şi mama ce face,

Cum aleargă prin poiană,

În zig-zag... dar de pomană!

Lupul este mult mai iute,

Nu are cin’ s-o ajute,

Cu colţii de gât o prinde,

Pe pământ în lung o-ntinde.

Cu ochii blânzi şi umeziţi,

Având genunchii-n cremeniţi,

Din priviri iedul găseşte,

Unde se adăposteşte.

Privirea se-nceţoşează,

Mintea-i este încă trează.

Iedul mic, a ei dulceaţă,

E salvat... rămâne-n viaţă!

Iedul îşi priveşte mama,

Nu-nţelege nici isprava,

Dar stă pitit şi tremurând,

Vede lupul-nfulecând.

Degeaba mama-şi aşteaptă...

Nu vine... viaţa-i nedreaptă!

Singur trece pe înserat,

La locul vechi de adăpat.

Amintirile-l copleşesc...

Crengile când se lovesc

Lung spre pădure priveşte...

Poate mama şi-o zăreşte!

Dar nu  vine draga mamă...

Nimeni nu-l  bagă în seamă.

Paşte în poiană afară,

Dar iaba-i ... atât de-amară!

                       Chiuruş, 01 iunie 2014