Secunda ceasului din turn îngână paşii mei din drum.

Tăcerea veştedului câmp toarce fuior pe înnoptat

iar firul plin de amintiri se-ncurcă-n clăile de fum

ce par stafii ieşind din horn, de vânt aduse dinspre sat.

Mă-nchid în mine şi ignor noi umbre care îmi apar

inundând a mea retină, îmi descânt fără cuvinte

şi-mi strâng haina mai aproape, chiar de pare în zadar.

Unde-i frumuseţea zilei ce se stinse mai-nainte?

Lin alunec înspre noapte, nu-s nici stele să m-asculte,

pe sub tălpi frunza trosneşte şi-o-nconjoară mucegaiul,

frigul ca un nor coboară, umed umple goluri multe,

mă cuprinde nemişcarea, dau să ţip mi-a pierit graiul.

Bezna-n jur scursă-n durere ca o iederă mă prinde.

Stau să judec ce se-ntâmplă când m-aşez pe-o piatră rece

vrând s-adorm în rătăcire, fără apă şi merinde,

măsurând tot golul vieţii care dur prin mine trece...