Acolo unde se separă munții de coama zorilor și unde, din vid 

se naște curcubeul, doar acolo, printr-o fereastră de vitralii,

îmi regăsesc puterea de a mă opune îndoielilor,

de a iubi și a căuta.

Cu talpa goală mă rostogolesc în seninul ierbii crude

și în liniștea mlădițelor ce se înalță.

Și câtă iubire îți trebuie să lași așezate emoțiile tale

în rând cu emoțiile greierilor cântători ?

Să mergi valsând pe covorul arămiu, de unde,

din când în când, te strigă un vaiet prelung, semn că 

ai încălcat liniștea pădurii.

Atunci, nevăzutul devine văzut, nesperatul

se transformă în autentic palpabil, în timp ce tumultul

rafalelor de ploaie lovește cu ace lungi

învelișul subțire și străveziu al umbrei ce mă însoțește.

Și, iată cum, omul nou din mine iese iar la iveală să înfrunte vijeliile 

anunțate la postul de radio al inimii.