Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,

stau gândurile-n margini de redută

sub ploi de spaimă aducând fiori

dintr-un văzduh cu formă nevăzută.

Ne amăgim trecând încă un prag

al veacului care a-nceput să crească

din falsele valori ce ne atrag

în curse vagi, cu miză nefirească.

Suntem conduși de un destin bizar,

fără suport în genele-ancestrale,

clădit inapt într-un țesut precar

din imanente falsuri marginale.

Cuvintele strâmbate nefiresc

se zbat incert în conversații nule,

cu goliciunea tâmpă ne rănesc,

în hăuri explodând ca niște bule.

Modele adoptăm de împrumut,

nu le testăm, nu știm dacă vor ține,

ne poticnim și-o luăm de la-nceput

cu altele, crezând că-ar fi mai bine.

Se scurge viața pe cârpeli ad-hoc

clamate în discursuri insipide

de indivizi ce și-au găsit un loc

ca nulități cu treabă prin partide.

Valorile încep să ne dispară,

răpuse de acest destin bizar,

tot ce încerci îți pare în zadar –

o, biet român, străin la tine-n țară!