Tonul zglobiu (chiar dacă e pastel) al cuvintelor glumețe mă îndreptățea să cred în ceva „între Topîrceanu și Minulescu”, dar m-au încărcat de admirația ta pentru zugrăvirea pastelului...  atins de privirea „ei”. Adică n-ai vrut deloc să ieși din tipare. Dar nu înțeleg de ce ai ținut să ne trimiți la culcare (și pe noi) cu ultima strofă?  Care nici nu ne spune prea multe... despre însușirile femeii cu privirea de smarald și gene arcuite. Poate refaci finalul.  

... și eu rezonez la prima jumătate a pastelului, vrăjită de plete roșcate și priviri verzi...

Poate mă crezi :)) aDa 

Dragii mei coautori, vă mulţumesc pentru îndemn. O primă variantă ar fi:

Tăcerea din sublim amurg

ne-nvăluie cu dor.

Uităm de clipe ce se scurg

trecând în vis uşor...

Prima parte mi-a plăcut, dar de la „Ai urechile-nroşite” m-ați pierdut, mai ales că ați pierdut și ritmul. Poate reveniți. Și al patrulea vers e mai scurt.

Un portret în tușe de icoană adorată, cu accente senzuale amplificate de extazul îndrăgostitului. Chiar dacă unele versuri nu se încadrează în ritmul prozodic ales, pastelul e o lectură plăcută.

frumos!

Doamnă Vasilisia, vă mulţumesc pentru recomandări şi vizita printre cuvintele mele de seară. Vă mulţumesc pentru starea de poezie în care mă menţin prin intermediul acestui rai al cuvintelor frumoase, înălţătoare peste culmile întunecate ale zilei.

Grig, am mărturisit că poezia mea de aici, în cea mai mare parte, este la prima înfăţişare a gândurilor în faţa privirii celui care o citeşte. Sufletul mi-a dictat, eu am scris. Sunt un scrib ascultător...