…și aspirantul și poetul

își poartă-n sânge clarinetul

cu care cântă, ca buhaii,

pe unde-și pasc haiducii caii…

ehei, ce vremuri!... cârciumarii

aveau fetițe cu fundițe și le cântai pe sub rochițe

și-n serile adânci, ploioase, le beai din gură tămâioase…

nu apăruse internetul

și nici pisicile porcoase

și aspirantul și poetul

cântau prin bâlci cu clarinetul

și toate fetele curtate

își deschideau spre ei buchetul

de țâțe nesiliconate…

în serile de-atunci, șarmante,

când ar cânta un clarinet,

iar orele s-ar scurge lent

și te-ai lăsa iubită, foarte,

prin hanuri vechi, pe pat de flori,

s-ar da de rob,

până la moarte,

un aspirant la desfătări.