Gândurile tale, păsări oarbe,

Rătăcind prin labirintul minții,

Se adună în stoluri infinite

Prevestind ca un oracol tăcut

Drumul săpat în ochii muntelui

Pe unde pașii tăi vor străbate,

Fără întârziere, destinul.

Unde tăcerea, maestru regal,

Purtând pe umerii săi delicați

Haina notelor imaculate

Și-a  unor iluzii smerite

Va răscoli sub clar de lună

Praful amintirilor încă vii

Ascunse adânc sub pietre.

Iar visurile, ca niște lăstari

Crescuți din cutia Pandorei

Hrăniți de aceeași mamă

Renăscută din propria cenușă

Te vor duce ca valurile

Unei mări incomensurabile

Spre nemurirea sufetului.