Rătăcită,
Caut un loc liniștit să stau jos.
Citesc nume după nume. Întorc capul.
În spate văd o mătușă. Dă cu mătura pe cavouri
De parcă ar peria costume elegante de scame.
Pare un dormitor de noi născuți.
Emană acea liniște,
Liniștea la care nu e nevoie să muncești să o simți, să o ai.
Liniștea altei lumi păzește în jur ca o mama.
Încă alăptează.
Unii se leagănă-n somnul amezii, iar
Alții se uită pe furiș, admiră mirele și mireasa,
Ușa bisericii e lăsată deschisă.

Rătcesc,
Citesc nume de preoți, preotese, cutare și cutare.
Mâ gândesc ”cititorii”, pe când necititorii coseau grâul,
Plângeau la ferestre. Adăpau vitele, mureau în tranșee:
- Doamne, par toate bine arangate, gospodărite,
Clădite cu multă pricepere, dar simt apăsarea,
De ce-ți chinui slujitorii sub betoane?
Le ții oasele ca pe cărți pe rafturi?
Nu mergea vorba că vini la cer?
Au fost și ei certați cu pământul ca și tine?
De ce atâtea inele?
Doar nu crezi că învie și au nevoie să-ți descuie palatele?
Dumnezeu îmi răspunde: - fiecare slujește pe unde îi e dat.

E amiază. E cald.
Cineva trece cu mașina electrică printre cavouri
Zici că vorbește cu morții,
Le spune: - ați auzit cum lumea s-a schimbat?
Pană și voi morții o să vă schimbați atât de mult, încât
O să mai muriți de două-trei ori când o să vedeți lumina.

Prinsă între bătăile inimii, nu mai știu dacă zgomotul mă irită sau liniștește.
Parcă mi-a citit gândurile. Oprește.
Mă-ntreabă dacă am venit să pun flori, sau sunt cu cei de la cununie:
- Am ajuns din întâmplare,
- Aaaaaaaa, ai vreo supărare?
- Mai multe,
- Am și eu o durere, câteva luni în urmă a murit sora,
Tânără, Draga, s-a dus cu Îngerii.

Înghit în sec: - Condoleanțe,
Dar cât de mult te pot alina și cuvintele?
Întinde mâna: - Ovidiu. Întind mâna: - Maria.
Ridic capul, fără să vrem ne uităm în ochi unul la altul.
Parcă ne cunoșteam de undeva.
Îmi spune cât de bucuros este cănd vine să taie iarba:
- Locuiesc cu tata, mama e moartă de mulți ani,
Sunt mulțumit că pot mâna bicicleta, pot tăia iarba,
Mă înțeleg bine cu tata.

Povestim de unde venim și unde ne ducem,
E greu să ne rupem de la vorbă,
Ne luăm rămas bun. El continuă.
Caut mai departe un loc liniștit să stau jos.
Citesc nume după nume. Întorc capul.
În spate văd aceeași mătușă dă cu mătura pe cavouri
De parcă ar peria costume de lux.
Cimitirul pare un dormitor select, emană acea liniște,
Liniștea care te păzește, stă la capul tău,
Poartă lumina din ceară.

Îmi zâmbește trist, ochii albaștri ca cerul.
Poartă un batic înflorat pe cap, legat la spate, așa ca pe la noi.
Îmi pare cunoscută, părul negru. Nu, nu e fantomă.
Îmi arată florile proaspete: - vecina mea. Atâta mai pot.
Înainte mergeam la piață, cumpăram roșii, una alta.
Stau cu fiica, m-am mutat la ea din Vaslui.

- Din Vaslui?- Îmi sare inima din piept:
- Știi că și eu m-am născut nu departe peste Prut.
- M-ai ții minte Prutul?
- Da cum să nu-l țin minte,
Acolo pe malul Prutului e și căsuța mea lepădată.
Îi dau lacrimile, îmi dau și mie de nu mă pot opri:
- Nici la noi nu mai stă nimeni demult.
Fratele mai mare a fost acasă vara trecută,
A schimbat podul. A dat cu var. A bătut covoarele.
Surorile au pus perdele noi. Stă casa gătită ca o mireasă așteaptă mirele.

Ne strângem în brațe. Povestim cum am ajuns în inima munților:
- Văduvă de 53 de ani. Tare gospodar mai era, dar ce mai vorbă,
Dumnezeu mi l-a dat, și tot el mi l-a luat. M-a lăsat cu o casă plină de copchii.

E mândră de nepotul student:
- Și-a găsit o fată cuminte, vrea să se-nsoare cu ea.
Din gură-i curg nu doar vorbe, ci vorbele de care am nevoie să le aud.
Ca o sete, gândurile ei sunt și ale mele.
Bem una din alta de nu ne mai putem sătura.
Mă uit în ochii ei, o ascult cu sufletul la gură,
Îl văd pe Dumnezeu cum se mișcă prin ea:
- Cum vă cheamă?
- Alexandria,
- Pe mine Maria,
Ne strângem din nou în brațe, e greu să ne despărțim.
Ne ținem de mâini ca niște copile. Îi sărut mâinile.
Miroase a mamă, a țară. Miroase a iarbă, a flori,
A pământ.

Ca un mormoloc ne iese sufletul la iveală așa cum numai noi două îl știm.

Ne desprindem cu greu.

Două maluri aduse de ape la poalele munților.

Mă întreabă când o să trec din nou.
O întreb când o să mai vină să măture.
Ne desprindem încet, ca petala de floare, ca vântul din păr.
La poartă crește un trandafir galben. Rup un boboc.
Merg cu el în mână pe stradă.