obosită de lume
am ațipit cândva în podul copilăriei mele fără să număr poveștile
degetele se-ncurcau smerite în mătăniile inocențelor
ca-ntr-o prescură
pleoapa se-nfrățește cu infinitul
observai mângâind un dor scuturat de cireșii din poartă
doar de arsura tainelor legănat mi-e timpul iubite
nu știu cum din scrinul cu minuni
au scăpat pe carosabilul efemerului arborii cu fructe de visuri
a devenit o știre doar când
le-a deschis venele un carambol de umbre și cenușă
pe limbă
ambrozia iubirii fură morții eternul
petrut dan
Un poem în spatele căruia stările se aglomerează, răscolesc și dau impresia că niciodată nu va fi liniște, dar pentru cititor o atracție și un efort plăcut bucuria acestei lecturi, cu drag!
Apr 29
Cornaciu Nicoleta Ramona
Frumos.
Apr 30
bolache alexandru
O poezie foarte tristă cu o umbră de nostalgie care aruncă mănușa prezentului.
Mai 1