Fecioarele despletite se teleportează la sânul mamei. Cum de-am simțit amândouă să le vorbim? Cred că o răscoală interioară a pus tunurile pe noi. Doar cuvântul ne salvează clipa. Îmi lipsește un emoticon.

Un poet cu suflet arzând, care a crezut mereu în puterea cuvântului ce îl poate conduce într-o Nirvană, pentru purificare.

Imbinarea a două icoane, a mamei și a poeziei este mai mult decît un dar prețios !

Superbă poezie care îmbină învățăturile mamei cu rostul în viață al unui scriitor... Domnul Ion Lazăr da Coza a lăsat în urmă o lirică profundă. Multe din poeziile sale au farmecul specific marilor scriitori. Unele dintre ele sunt simple dar emoționante. Altele profunde încărcate de metafore. Sunt mândru că am vorbit de câteva ori la telefon dar am și regretul că nu am apucat să îl întâlnesc în viața aceasta!

Ce poate fi mai frumos într-o ars poetica decât prezența mamei ca o apariție luminoasă și blândă în același timp și deloc întâmplătoare, instinctiv sau nu oamenii știu că mama poate feri de rău și vindeca suferința, la fel cum învățăturile ei sunt dintre cele mai bune, un poem  ce invită la meditare și mediere între cel ce nu ascultă și care totuși visează alb provocând și trecând peste reacțiile pro și contra tocmai spre a demonstra voința de a împlini rostul pentru care s a născut respectiv acela  de a scrie, prețuire!

„mai vreau să ard, măcar un timp/ pe rugul mocnind de cuvinte”, cât de dramatic final, pe care l-am recitat de câteva ori ca pe o mantră...

Am citit cu vocea autorului în gând, minunat! Mulțumim, Lisia, că ne aduci bucuria sa putem să citim minunatele scrieri ale domnului da Coza!

Dragii mei, vă mulțumesc din inimă pentru comentariile minunate, pentru aprecierile generoase, pentru cuvintele calde și pentru gândurile voastre pioase spre cel care a ars, nu atât cât ar fi vrut, pe rugul mocnind de cuvinte! Prețuirea mea! 

purificare prin cuvinte. foarte frumos!