Uitarea retrezită, ivită dintr-o teamă

lăsată într-o seară pe coama unui deal,

în prag de insomnie fără răgaz mă cheamă

să-ascult pe înserate un cântec din caval.

Trec orele haine şi somnul întârzie

sub visuri revenite, pe aripi de mister,

din rimele trădate în falsa poezie,

trecută de pendulă prin ceasul auster.

Iar timpul, pe tăcute, aduce fără grabă

secundele orfane, venite din trecut

cu amăgiri haine ascunse-ntr-o silabă

la marginea tăcerii din dorul convolut.

Aud în depărtare o voce siderală –

ajunge fără veste, în timp nedefinit,

destramă neuitarea și ultima-ndoială

prin ceasul cu pendulă dispare-n infinit.