Nu mă chemați... răsare luna!
Stau munți pleșuvi de o pețesc,
Îmi bate inima, nebuna,
Bătăile mi se-ntețesc...

Și cum se-arată argintată,
La brațul meu de muritor,
O văd cu mine, măritată,
În catedrala unui nor.

N-ai cum, să n-o iei de mireasă,
N-ai cum, să n-o vrei sub cearșaf!
Ce viță nobilă, aleasă,
Din a crăimii mare staff!

Te uită, cât e de-ndrăzneață,
Când pe sub văl de borangic,
Pe cea mai proaspătă fâneață
Dansează toată din buric!

Abia, abia se mai aține,
Să nu rămână pe pământ
Dansează numai pentru mine,
Și se despoaie de veșmânt!

Când pleoapa nopții-ncercănate
Destramă nunți ce pier mărunt,
Pe brazda gliei afânate
Ea joacă leapșa,-n ochi de grunt!

Mă tem, și tremur din viscere
Ca orșicare visător;
Privesc la seceră-n tăcere,
Cu ochii goi de cerșetor!