„Șevalet cu epilog” – autor Mihaela Roxana Boboc

„În ce perioadă a umanităţii v-ar fi plăcut să trăiţi?”

Această întrebare, cu iz de „oracol” adolescentin de altădată (veritabil precursor al facebook-ului de astăzi!), ne este adresată frecvent, ori, într-un joc al spiritului, dar şi dintr-un fel de masochism, poposim prea adesea asupra ei, mai ales când ni se-ntâmplă, din motive reale sau imaginate, să avem deziluzii (nu zic „frustrări”, deşi acesta ar fi termenul corect!) de ordin metafizic ori social… Există în jurul nostru persoane care afirmă cu toată convingerea că spiritual, temporal şi/sau geografic locul lor nu e aici, ba unii cred cu tărie că nu aparţin măcar acestui colţ de Univers. Dacă cei ce susţin asta ar fi oameni obişnuiţi (bravi capi de familie, ori vajnice gospodine), le-am înţelege şi le-am accepta nemulţumirea, la modul convenţional, domestic, pentru a evita o confruntare vană de idei. Dar hai să nu ne referim la aceştia, ci la creatorii din tagma literar-artistică, filosofică, tehnică etc. În ce ne priveşte, considerăm că ar fi o laşitate să alegem o anume perioadă temporală (ca să alegi, trebuie totuşi să cunoşti, şi de aici constatăm că întrebarea nu-i chiar atât de facebook-istă) – adică să facem o veritabilă călătorie în timp, într-un ev cât mai îndepărtat, însă păstrându-ne cunoştinţele acumulate – pentru a demonstra capacitatea noastră creativă… Sunt şi dintre acei care cred despre sine că s-au născut prea devreme. Dacă aceştia-s ingineri, ori teoreticieni ai ştiinţei, ne vedem obligaţi să le cam dăm dreptate – istoria ne oferă suficiente cazuri în acest sens: Aristarh, cu a lui teorie heliocentrică, a fost ignorat aproape două mii de ani, de exemplu –, însă pe tărâmul artelor nu există aşa ceva. Cel mult putem spune despre aceste „genii” neînţelese că sunt (acceptând butada) avangarda avangardei, chiar dacă mulţi dintre aşa-zişii ultraavangardişti au intrat ca Ierimia cu oiştea în gard, ori se aseamănă cu găina babei din poveste, neputând proba cu opere viabile închipuita lor genialitate. Aşadar să ne considerăm norocoşi că avem harul de a crea acum şi aici (asupra acestui aici, personal, am oarece îndoieli: dacă Brâncuşi ar fi rămas în Hobiţa, şi nu ar fi pătruns în boema artistică, pariziană, i-ar mai fi fost recunoscut geniul?) şi să devenim, pe cât posibil, personalităţi în domeniul hărăzit nouă, cu respect faţă de forma de exprimare.

O astfel de personalitate fertilă (când zic „fertilă”, nu mă refer la acea prolificitate industrioasă, cvasinocivă, ci fertilă întru originalitate şi valoare) e poeta şi pictoriţa buzoiancă, Mihaela Roxana Boboc. Aflată la a treia sa carte de poezii – Şevalet cu epilog – creatoarea, ancorată în clasicitatea imediată, se manifestă artistic acum şi aici. „Atenienii lui Esop” nu ar putea-o soma: Hic Rhodos, hic salta! aşa cum au făcut, la origine, contemporanii fabulistului, cu acel tânăr concetăţean care pretindea că, pe timpul când era la Rhodos, a realizat un salt de patruzeci de paşi. Convingeţi-vă!