Proiectul "Reverie albastră" - Partea a III-a

[Vasilisia Lazăr]

Forumul ÎNSEMNE CULTURALE va fi gazda acestui fenomen artistic demarat de poeta Gina Zaharia şi pictorul Mihai Cătrună. El reprezintă o simbioză între poezie şi pictură. Proiectul se desfăşoară pe blog, aici fiind adus doar conţinutul care va apărea în carte. Aşteptăm cu nerăbdare ca această bijuterie să prindă contur sub ochii noştri şi le urăm succes protagoniştilor!
 

POEZIE - GINA ZAHARIA

PICTURĂ - MIHAI CĂTRUNĂ

 

Verde uscat

 

Prin ger străin mi-e rece căutarea

Şi nici nu ştiu ce zi în tine sunt,

Ne-am rătăcit în ceaţă iar chemarea

S-a destrămat în vechiu-i legământ.

 

Iubitul meu, e-aşa târziu în clipe

Si ce devreme pentru ce-ar fi fost,

În stânci de dor iubirea stă să ţipe

Şi să se frângă-n vreascuri fără rost.

 

Văd parcă o ruletă ce trişează

În seara asta fără de noroc

Şi-n palma noastră, iată, se aşază

Un fluture cu aripi arse-n foc.

 

Iubitul meu, dă-i aripile noastre,

Gândeşte-te câţi maci au numărat,

Cu ele ar atinge zări albastre

Şi ne-ar găsit în verdele uscat.

 

Răvaș pe toamnă

 

Îţi scriu, iubită toamnă, răvaş de bucurie; 
Cu plecăciune, iată-ţi prind mâna aurie, 
Am pus în plete frunze, fereastra ţi-e deschisă, 
Revarsă ploi în mine, cu patima aprinsă! 

Aștern fântâni de vise pe vara ce-a trecut, 
Te strig uşor pe nume, eşti iarăşi început, 
Prin codri-adânci şi tainici lumina-i reverie, 
Sosesc în tine toamnă dar nu plătesc chirie! 

Pe cerul amăgirii se înteţesc furtuni, 
Te rog, mărită doamnă, prefă-le în minuni,   
Dă-mi liniştea din ape şi zbor înalt de cânt, 
Poarta cetăţii tale să-mi fie legământ. 

Când valul vieţii-n pace îşi plânge ţărmul trist 
Pune-mi pe chip  cununa de rege optimist; 
Și dacă setea clipei va-ngenunchea-n lumină 
Te rog mărită doamnă, dă-i suflet să revină! 

Mă regăsesc în tine, în tine m-am născut, 
Eşti un ocean de bine, feerie de-nceput, 
Îţi cânt din zori în seară cu ochi de rogvaiv 
Și-n cercuri de lumină alerg definitiv.

 

 

 

Împrumută-mi brățara ta, toamnă…

Spre tine toamnă vin
cu aceeaşi pagină de suflet,
am ascuns luna-n cocori
şi-n radăcini cu înţelesuri adânci,
am agăţat dimineţile pe răsăritul ferestrelor
şi am tăiat spinii gândurilor
de teamă să nu le schimbe culorile.

În murmurul serilor am sculptat o terasă
pe care-au dansat stelele
în clepsidră;
se auzea codrul fremătând a linişte
şi stâncile scriindu-şi dorurile,
am ştiut să înţeleg popasul călătorului
în scorburi date în pârg
şi i-am desenat scări
spre terasa tăcerilor mele.

Îţi aduc o torţă de cuvinte,
îmbracă-le-n ruginiu şi spune-le poveşti
despre anii mei,
las deschisă poarta pe care am intrat,
cândva mă va aştepta cu merindele
inimii de astăzi.

Împrumută-mi brăţara ta, toamnă,
să nu mă rătăcesc în mine
căutându-mă...

 

Autograful de astăzi

 

Nu, ploaia nu va opri cântecul zorilor,
nici umbrele 
nu-mi vor scrijeli sufletul, 
printre picuri voi trece 
ca o adiere pe straturi de timp.

 

(ești fântâna care-mi întâmpină setea!)

 

Nu, toamna nu-mi va zidi

calea spre templul cu sare, 
nici raze de sunet nu se vor pierde 
printre crengi obosite, 
curând vor începe cocorii să orbească

deasupra celor mai înalte crengi.

 

(mesagerul tace,

pasărea cuibului gol începe să cânte!)

 

Și astfel vraja se va fi înfășurat

cu lăcomie

pe brațele toamnei,

ultima frunză-ți va săruta pasul,

mi-ai spus

iar  pentru a-ți prinde ecoul la reverul clipei 
e nevoie doar 
de un singur copac.

 

(autograful de astăzi e  sevă pastelată!)

 

Să-ți fiu catarg

 

Să mergem iubite-ntre ghețari

să învățăm acolo ce-i focul,

să locuim în vise de zidari

și să-nflorim

de vom avea norocul,

 

Să mă așterni pe noapte orhidee

și-n orhidee să mă pierd sărut,

un fluture orbit de alizee

să-ți prindă-n piept

lumina de-nceput,

 

Să mă înveți descântecul pe ape

când îngerii coboară pe pământ

ca să-mi asculte ruga mai aproape

de orice zbor,

de orice legământ,

 

Apoi să botezăm întru nesomn

cuvinte-ncrucișate în tăcere,

să-ți fiu catarg,

tu să-mi fii țărm

iar între noi  -

ocean pierdut în mângâiere.

 

 

Secundei din palmele  mele

 

Te iubesc dimineața 
pentru că-mi aduci aripi de îngeri 
la temelia izvoarelor 
să-mi fie aromă de zbor printre stânci, 
continent cu miresme de brad 
și versanți cu săgeți aurii
diluate pe trup de odihnă, 

Te iubesc la fântâna 
pe care ai scris cu sete un cuvânt cald 
ai învățat îmbrățișări                            
să mă caute cu adorație 
când adormisem în spice necoapte 
pe nisipul cu perle fără timp, 

Te iubesc la jumătatea drumului 
dintre pământ și cer, 
îți sunt fuior de drag pe țărmuri aprinse 
în veacuri noi, 
talisman în corola oglinzilor despletite 
pe ochii inimii, 

Te iubesc candid -

primăvară în duminici vulcanice -

hrana și veșmântul 
secundei din palmele mele.

(Ți-am pronunțat perfect gândurile, nu-i așa?)

 

 

Plouă în mine cu hohot de râs

Ploua în păduri uitate în mine,
ploua ucigător de cuminte,
mă rugam să nu vină potopul
să mi te-alunge din minte,
era noapte şi tot încercam
zidul cetăţii de ceară
când prin ierburi otrăvite zăream
doar o umbră uşoară.

Am ucis rădăcina unui curcubeu
din munţii de zahăr
apoi am ascuns-o într-un templu ateu
de mine s-o apăr,
mi-era întuneric şi nori plămădeau
licori pentru mâine

demențiale culori mă minţeau

că încă mi-e bine.

Plouă în mine cu hohot de râs
despletind anotimpuri amare,
ca un ecou mă-ndrept spre apus
pe un râu de-ntrebare;
curând că mă voi opri într-un pod
de nori şi cenuşă.
Și iarăși e ploaie pe nord         

cu maluri
în visul-cătușă!

 

 

Tornadă și foc

Trecuse de zece. Abia începuse tornada,
se plimba focul prin stejari doborâți,
un zidar desena tone de vise pe sticlă
inventând un record de-așteptare pe stânci.       
În albii de lut, figurine perechi
chicoteau îmblânzirea tornadei pe cer
și parcă cetățile vremii dansau efemer
în clepsidre de ger.

Ce vechi calendare-nchideau vis de ceară,
ce faguri de stări, ce cuburi de gând!
Treceau râuri vrăjite în sete amară
și fiecare avea o torță arzând.
Vorbisem cu pacea să-mi scrie în palmă
atingerea clipei ce-n zori s-a trezit,
o pasărea oarbă prindea peste vreme
un zbor înzecit.

Coborâsem să trec peste maluri cuminți
tornada cu voce de sare,
împletisem o viață la ea, îmi ieșisem din minți
și-o credeam mai degrabă
o stea urcătoare!
Păstrez umbra ei într-un gram de cuvânt
mă știe pe nume, mă știe izvor,
zidar pe ruine în pagini de vânt
și-n haină de dor.

 

Păstorii adevăratelor simboluri

 

Cum să îngrădesc pasajul care m-a învăţat

să citesc sub învelişul pietrelor

şi să culeg setea

din boabe cu aromă de lut?

Diamantul ghimpat doarme într-un ieri absolut.

 

Cum să las pradă pajurii truda întregii veri

din genunchii copacilor

cu ramuri spre fereastra limpede

şi nesfârşită,

când ploaia îmi șterge rădăcina

pe care am ți-am urcat iederă?

 

Cum să te strig când mi-am pierdut numele

în lumina care-mi țese gândurile

şi-mi recunoaşte umbra din călimara de noapte,

din verdele amiezii,

din tropotul dorinței de a-ți fi sens?

 

Mi-ai dat parolă pentru hotarul mugurilor,

mi-ai ales pasul de dincolo de mine,

e din litere sidefate,

zgârie pământul pe care am trecut cu orbii

spre înălțimi,

voi răsădi alt zbor

poate legendar…

 

Păstorii adevăratelor simboluri mi-au redeschis clipa.

Bogăția florilor de timp

 

Voi, dansatoare pe câmpii celebre,

Aţi învățat un cântec  violet,

Pe scara vieţii, paşii de adverbe,

Sunt simfonii aprinse-ntr-un portret.

 

Când luna-şi plimbă trupul de vioară

Pe sidefiul unui dor boem,

Tot valsul serii se închide-afară

Și-şi lasă adierea-ntr-un refren.

 

Din flori de timp făcut-aţi aşternut

Pe insule de gânduri evadate,

Poveşti de rouă s-au rostit pe rând

Și toate-aveau ferestre parfumate.

 

Îată poemul înflorit în zări

Cu ramul-vis pe scări de anotimp,

Îşi scrie nemurirea peste mări

Spre bogăţia florilor de timp!

doar femeia aceea...

 

o femeie aştepta pe grinda nopţilor

îi promiseseşi că te vei întoarce

când luna va fi traiectorie

pe axul inimii

 

mai întâi a trecut un tren încărcat cu petale de zori 

le-a recunoscut îndată

i le dăruiseşi cândva

toate îi parfumaseră braţele

de așteptare

 

apoi hoţii cărau zdrenţele inimii

şi le depozitau în scorburi

spre hrana timpului

a furat şi ea o petală

dovadă că a existat

scânteie într-un puzzle

 

mai târziu adormise în gri

o vegheau depărtările îngenuncheate în tăceri

în pumn ţinea strâns un petic de cer

în care îşi adunase primăverile

pictate cu dragoste

şi teama că vor seca toate cuvintele inimii

de peste timp

 

acum nu mai numără deloc scările

care i-au atins cerul

nici eu nu mai ştiu

unde e femeia aceea...

 

(dar parcă te-am zărit căutând

o minge de foc)

 

doar ea cunoştea flacăra

acel cod al inimii

singurul spin cardinal adevărat

doar femeia aceea...

Foc din vreascuri de cuvinte

 

Știu, toamnă de rugină, știu cât de greu îți este

Să-ntemnițezi lumina în file de poveste,

Să-i faci adresă ploii  şi s-o arunci pe zare

Iar înspre miazănoapte să-i desenezi cărare!

 

Vei locui sub dealuri ascunse-n flori de ger,

Mirese de zăpadă se vor ivi pe cer,

Dar clipele brumate vor şti să-ți desfăşoare

Un val de amintire aprinsă-n calendare.

 

Prin codrul de-altădată mestecenii se plimbă

Iar vraja nemuririi în patimă se schimbă,

Sălbatice ferestre brodate-n armonie

Scriu cartea învelită în voci de feerie.

 

Cu bine, toamnă dragă, îţi las un semn de-o clipă,

Când pleci să iei cu tine a cântului aripă,

Eu, în pridvor cu luna, pe-o lacrimă fierbinte,

Voi țese foc de gânduri din vreascuri de cuvinte.

Timp din verbe de zăpadă

 

Îți sunt un fel de sete

pe hârtie

și vin dinspre apus spre răsărit,

îți trec prin suflet

ca o simfonie

și știi?

odată chiar ți-am înflorit!

 

M-ai așezat în calendarul mare,

îți eram prag

prin armonii de zori,

când luna se pierdea

în depărtare,

mă răsfățai cu pacea dintre flori.

 

Știam să merg cu orbii

prin rugină,

n-aș fi greșit un pas peste hotare,

mi-era devreme-n gândul de regină

și sol de drag

ți-eram

pe așteptare.

 

Deschide peștera din noi

să ardă!

Acolo un sihastru

stă la geam,

culege timp din verbe de zăpadă,

și ce frumos

devine astăzi ram!

 

Te voi veghea cu inimă de astru

 

Îți scriu pe-anotimpuri de rouă

și departe,

un gram de sare sunt pe fiecare,

din rouă mi-am clădit cândva cetate

și-am navigat

pe valul cel mai mare.

 

Venea din răsăritul de odihnă,

dormeam un pic

pe umărul tău stâng,

aveam în el credință și lumină

și, mai ales,

albastrul dat în pârg.

 

Azi nu mă tem

că o cafea de seară

îmi va fura toți nuferii din cer,

cu drag păstrez în suflet o vioară

învăluită-n șoapte de vrajă

și mister.

 

Devreme-i podul care știe-a trece

prin fulgere

cu trenă-n altă lume,

nicio clepsidră nu-i va fi prea rece

de-i va purta

o notă de renume.

 

Din loc în loc voi înflori sihastru,

vei ști să mă culegi

din depărtare,

te voi veghea cu inimă de astru

și-ți voi rămâne-n ziduri

sărbătoare.

tangou la pieptul meu ucis

 

îngenunchez în mijlocul așteptărilor

cu sabia ultimelor șoapte

am zăbovit s-o cuceresc

acolo ne-am petrecut noaptea

dintre adâncuri

desfăcând lanțul inimii

 

(sub ea

se vor mistui două culori

plecate

una din cealaltă)

 

mă voi preface în scoică  
am auzit că ţărmul tău nu are felinar
nici iluzii dezlănţuite
în sunete sparte de stânci

 

(lacrima întoarsă din rod

postește

împreună cu pescărușii

sub ziduri)

 

voi împleti tăcerea în sâmburi de timp
îi cunosc farmecul
e busuioc de zori sculptat între noi
are filele roase de nelinişte
şi un nume profund

 

(cântecul valurilor s-a uscat

și a luat vacanță

până la glezne)

 

la miezul nopţii
îmi voi rosti rugăciunea zidită în rate
apoi voi continua să număr
jocul de fluturi
pe câmpiile polare

 

(fiecare al treilea val

ești tu

tangou la pieptul meu ucis)

 

și nu mai știu...

 

și nu mai ştiu dacă eram de veghe pe candelabre de flori
sau în boabe de nectar
visul de platină ardea instantaneu
pe nisipul palmelor mele

evadasem din bulgărele de sare 
adânc de când lumea
în pletele căruia cerul se juca de-a nemărginirea
rupea frânturi de lună

şi le dădea un nume angelic
dimineaţa îmi rostea numele cu buze trandafirii
(amestec între sărutul stelelor şi diademă)

în parcul dintre zile
sărbătoarea îşi plimba filele prin fereastra sufletului
ca o fântână uşoară cu umerii goi
pe scări simbolice
o pasăre de lumină îşi aşternea
povestea cu rădăcini repezi ca lacrima tăcerii

și nu mai ştiu…

 

ostatic

nu am nimic cu furtunile
sunt ale mele
le-am dat un nume şi o mare cu mine
în care să se îmbete

când scriam aceste versuri
purtam rochie cu umerii goi
și linişte

cu şoapte deschise
lângă fântânarul de veghe

îmi spărseseşi pieptul cu privirea
nu m-ai lăsat să vorbesc
despre braţele întinse dincolo de simboluri
sau despre acele inimii
marcate cu roşu

devenisem instantaneu o moleculă
din aerul tău
mă respirai pe furiş
şi-ţi spuneai că-s ţărmul pe care adorm

valurile îndrăgostite

doar o clipă am gustat miezul macilor
în sabia luminii
apoi am devenit sâmbure
în deşertul orbilor

(singurul val de care mă tem e ostatic)

 

 

Diamant ghimpat

A înghețat nectarul în cupa cu ninsori,
vulturii și-au făcut rondul
pe sufletul mării
pictore,
aveai destule culori să le transformi penajul
în diamant ghimpat,
și grâne aveai – mătăsuri fine pe care le-ai împărțit
punctelor cardinale,
sfâșiindu-le.

Ai închiriat prima corabie pe lacrimi polare,
nordul ți-e frate,
te-am auzind șoptindu-i un poem
cu destinație imprecisă;
în dinastia fagurilor
ai inventat somnul trandafirilor albi,
și ce devreme au înflorit
într-un sărut orb! (din zodia luminii)

Răsucește busola spre orizontul
în care deșertul dă roade,
ți-am găsit brățara în praf de curcubeu,
copitele umbrelor n-au strivit-o,
o prind în ramul cerului
să redevină stea!

Pe stea e sculptat numele tău!

 

joc de silabe întemnițate

 

știu
ai dormit pe aripi de lebădă
somnul meu
nu te-ai odihnit niciodată îndeajuns
te furau ochii închiși
în lumină

și dacă am lăsat câteva veri
să ne împrumute veșmintele
am știut că purtam sunete înlănțuite
într-o operă inedită

de o parte și de alta a zidului
ne atingeam palmele
ale mele erau prea reci
ale tale prea îndepărtate
scânteile ardeau într-un joc de silabe
întemnițate

aruncă pocalul din care mi-ai sorbit chipul
l-ai pierdut într-un veac
fără ecou
din cerul meu plouă nebunește
mă voi face râu
și voi întoarce vara aceea
pe altă pânză

 

reverie de șoapte

 

nebunule magia ta mă îmbată

rup valuri de cântec

și le așez semilună

la pieptul tău

să mă știi descântec

de duminică

treaz

ca o reverie de șoapte

 

crezul meu e setea odihnei

într-un lac cu nuferi

drumul tău e stepa luminii

pe ochii însetați

stâncile au încetat să sfărâme

prăpăstiile dansează pe nori coborâţi                       

până spre albastru

 

dă glas tăcerii

să flămânzească pe țărmuri

de dor

timpul nostru se împarte

între mine și mâine

păstorii ne-au împrumutat

potecile verzi

 

ai caligrafiat literele inimii?

 

[CABEL ȘTEFAN TEODOR (TEO CABEL)]

Îmi place cum vine toamna în versurile tale.

Semn de lectură, teo cabel

[17gl9rju3ni9h]

Reverență!

[gina zaharia]

mulțumim, Mihaela!

Mihaela Popa a spus :

Reverență!

[gina zaharia]

Mulțumesc, Teo! Culorile artisului vorbesc!

CABEL ȘTEFAN TEODOR (TEO CABEL) a spus :

Îmi place cum vine toamna în versurile tale.

Semn de lectură, teo cabel

[Nechita Corneliu]

Gina imi asez inima la odihna in versurile tale deosebite ce zlobozesc spre noi ceilalti cu atata pasiune, cu atat fior.

Bucuros de a ma numara printre admiratorii tai.

"...

te voi veghea cu inimă de astru

și-ți voi rămâne-n ziduri

sărbătoare."

Cu prietenie si plecaciune,

Puiu

 

[gina zaharia]

Încântată că ai poposit in Reverie, Puiu!

Cu aceeași prietenie,

gina

Nechita Corneliu a spus :

Gina imi asez inima la odihna in versurile tale deosebite ce zlobozesc spre noi ceilalti cu atata pasiune, cu atat fior.

Bucuros de a ma numara printre admiratorii tai.

"...

te voi veghea cu inimă de astru

și-ți voi rămâne-n ziduri

sărbătoare."

Cu prietenie si plecaciune,

Puiu