Cartea de poezie: (Mihaela Aionesei cu „Surâsul dintr-o lacrimă”)

[Tudor Cicu]

Dacă Dumnezeu ne-ar deschide ușa

 

      Dacă Dumnezeu ne-ar deschide ușa (Mihaela Aionesei îi aduce o astfel de chemare: „încearcă-mi Doamne ușa/și vezi cât de aproape/e respirația mea de mâna ta”), am avea în degete, când scriem, acea lumină cu care am pipăi margini de lumi dar și acea umbră a viselor care ne pune pe masa de scris tot ceea ce-i înălțător în ele. Și poate astfel, mâinile noastre „n-ar ma sta prin lume de mine departe. s-ar aduna cum se adună femeile la un priveghi să aprindă o lumânare. s-ar așeza la rugăciune în umbra de sub piept și-ar aștepta... cu un ochi întredeschis înfipt în trunchiul de lemn, ar aștepta, te-ar aștepta să vii să le înveți cum să vorbească despre durere, prin semne... mamă” (mâini împrăștiate).

     Pe măsură ce înaintăm în poezie cu Mihaela Aionesei şi cotrobăim prin subteranele poemelor din volumul „Surâsul dintr-o lacrimă” (ed. Eurostampa, 2015), întrezărim tot mai limpede cum ficţiunile poetei operează cu fapte probabile: „am fost pescăruși ce-au acostat la țărmul fericirii/îngeri cu aripile aproape de cer/fluturi potcoviți cu primăveri/nu am știut nici liniștea nici bucuria de a fi/ce pasăre furioasă ne-a ciopîrțit începutul...” (scrisoare din toamna bolândă). În poezia sa vom mai întâlni multe alte imagini care intră şi ies, precum într-o oglindă magică: „îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege cerul -/cearcănul uriaș se va lăsa agale/peste pleoapa mea de liliac înflorit,/să fiu altceva decât umbră mi-am dorit” (din: surâd cu urme de cer pe picioare) – sau – „pe ulițele satului alergau căruțele șoaptele/și prunul din curtea casei cu numărul șapte/își despletea încărunțit liniștea umbra/buruieni praf păianjeni/erau cu mintea mea totuna/lacătul înțepenit aștepta răbdător/să cadă lacrima să-și deschidă/neliniștile închise în nechezatul de iepe/acolo unde începe și se termină/fără să știi când și cine a mușcat prima dată” (din: surâsul dintr-o lacrimă).

     Lumea aceasta, pe alocuri suprarealistă, e o punte misterioasă „peste care trebuie să trec o lună roșie/și-apoi să mă învârt după ea până când pe partea cealaltă/se va ivi o apă în care dacă mă voi scălda/pustiul se va desface încetul cu încetul”, în timp ce „sufletul călare pe un iepure o ia la galop” (din: liniștea cu mâinile încrucișate). Însă e lumea ieşită din mâlul memoriei încet, greoi, pe care o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care o încearcă în vis Creatorul Suprem şi înţelese acum ca trepte şi pricini care îi încuviinţară destinul în poezie.

     Pentru a înţelege de ce ficţiunile Mihaelei Aionesei operează cu fapte probabile, ne-am pus mereu întrebări şi ni le vom pune mereu, pentru că nici Hamlet n-ar fi descoperit dedesubturile unei lumi croite nu tocmai după chipul şi asemănarea Creatorului ei dacă... dacă n-ar fi pus la timp fatidica întrebare. Dar, acum: „Cine-i vinovat de vină?” se întreabă autoarea volumului de față. Insomniile (lacrimile) „la fel zilele și lunile negre” par a fi niște păsări „cu cântecul înghețat în iarnă”, iar „îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng” și „umbrele stau ascunse”, că nu ai cum să nu te întrebi odată cu poeta Aionesei: „De câte ori o fi murit sufletul/simțind pe buze spaima prafului de pușcă?”. Este „Surâsul dintr-o lacrimă” o carte de poezie care să ne pună dinainte confesiunile unei aspirante la „Domnul Amărăciune?” – urând viaţa – cum spunea Emil Botta, sau e „urma stelelor avute în palmă ieri” (destinul nostru - n.n.) care se clatină, nu?... „destul de nebun să mai creadă/în iubirea celei care se întoarce/cu furtunile lumii în plasă” (vezi: acasă).

     Nu i-am găsit încă acea decriptare cu care să-mi năucesc ascultătorul acestui discurs. Imaginile ei suprarealiste însă revin tot mai insistent. Îmi induc mie, ca cititor, un ansamblu de închipuiri hebraice şi obsesive – posibile cauze ale insomniei de care se plângea într-un poem. Între a tăinui şi aparenţe, pe „tărâmul tinereții fără bătrânețe” (aici: inima din piept), poeta chiar vede lucruri pe care noi ceilalţi... tot încercăm o decriptare. Dacă tot ce am cheltuit pe lumea asta investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe eram acum, ar fi spus E. Cioran. Mihaela Aionesei nu reia întâmplător obsesiile şi temele cândva atacate în poezia lumii. Mereu şi mereu o va face, ori de câte ori are ceva de spus, mereu altfel şi din alt foişor de observaţie. Abia de aici încolo, cititorul va începe să înţeleagă de ce am văzut noi, câte ceva din  „cealaltă dimensiune” a unei  poete care flutură pe buze: iubirea (inima mea), dorul mamei (...cât încă mai este timp; likemania), amintiri din copilărie (desăvârșirea în taina întunericului se înfăptuiește; livada copilăriei; mâini care urcă, mâini care coboară). Deși, nici singurătatea ori tristețea (vezi: despre singurătate; spitalul unde moartea spune rugăciuni în șoaptă) nu lipsește din tematica volumului, în poeme care au câte ceva dintr-un surâs amar (ca cel dintr-o lacrimă) ori ca cel al omului din zilele noastre. Și de cele mai multe ori suntem surprinși într-o realitate spirituală paralelă cu „sufletul răstignit pe patul unde/moartea îmi spune rugăciuni în șoaptă” și unde fumul sobei împrăștiat liber din hornul casei părinteşti, adunat odată cu jalea „în ochii bunicii” sau în căruța plină cu povești a bunicului, ară şi câmpul imaginaţiei inventive a poetei din ținutul Tîrgul Secuiesc.

     Cum nici sosirea lui Ulise în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle, nici așteptările unei poete desprinse din coordonatele acelei imagini tridimensionale a mitului prea cunoscut, nu sunt anunțate cu surle și trâmbițe: „te voi aștepta în ploaie/cu toate diminețile răscoapte în pumni/și nopțile adunate în poală/îmi voi lungi privirea până se va pierde urma/tuturor gărilor/până când/la capătul așteptărilor/va apărea Dumnezeu călare/pe ultima lacrimă rămasă în viață/și nu vei ști...” (curcubeul de la capătul ploii).

      O carte e o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului iar noi am și făcut (ajunși aici) un salt, o incursiune, nu dincolo/nici dincoace, ci înlăuntrul sufletului ce, tocmai „ca dintr-un pom prea plin de rod/în genunchi a căzut”. Cartea de poezie e scrisă pe mai multe planuri suprarealiste și poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock (vezi: maktub; năluca; lacrimă de pasăre; la poarta cimitirului; etc). Mesajele cifrate şi recepţionate din necunoscut - „din cine mai ştie ce dimensiune” - ne dau senzaţia supărătoare că am uitat ceva. Te întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă” pentru lămurirea acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Dar când întorci capul, nu e nimeni. Şi, întotdeauna, în spatele acestui labirint pâlpâie câte ceva.          

 

                            Tudor Cicu

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Tudor Cicu, atât de frumos ați prezentat cartea Mihaelei, încât simt o nevoie acută să o țin în mâini (cartea), să-i adulmec cerneala și să-i tălmăcesc slova. Vă felicit! 

De asemenea, o felicit pe Mihaela pentru carte și îi urez La Mulți Ani!

[Ion Lazăr da Coza]

Felicitări criticului, felicitări... criticatei! :)
Cu drag de amândoi, 

da Coza

[Valeria Merca]

Felicitări pentru recenzia cărții! Felicitări autoarei!