Obiceiuri strămoșești în luna lui Cireșar

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

            Am fost interesată dintotdeauna să cunosc tradiții, mituri, legende, povestiri despre fascinantul trecut al țării mele, România și a altor țări ale Europei și dincolo de ea.

În copilărie mi se citeau  sau povesteau basme, legende, poezii. Mai târziu citeam eu tot ce puteam înțelege, iar în adolescență am citit despre viețile și descoperirile unor oameni de știință, geografi, călători, artiști, istorici, mitologi, aventurieri care au descoperit noi teritorii, muzicieni etc. În tinerețe am studiat foarte mult, cu plăcere și curiozitate, absolvind trei facultăți și un master, precum și mai multe tipuri de cursuri. Acum citesc despre etnologie, folclor, vindecare, tradiții etc.și pun în practică ce mi se potrivește pentru a-mi optimiza existența.

            Eu nu am crescut la țară, cunoscând mediul rural prin povestirile bunicii dinspre tătă, Sofia. Ea mi-a inspirat respectul pentru plantele de leac și pentru cei bătrâni. Apoi, am avut ocazia să trăiesc atât la oraș, cât și la țară, având nevoie de ambele medii. În prezent locuiesc la oraș, dar merg la casa de la țară, unde sunt părinții mei și avem o mică gospodărie. Am moștenit dorința de a-mi căuta rădăcinile și de a-mi cinsti strămoșii direcți și ancestorii neamului românesc, de a cunoaște misterele ascunse în basme și povestiri. Am bănuit că în ceea ce era la vedere, există mai mult și vroiam să aflu, să cunosc în profunzime, să cercetez. Pentru mine viața este o călătorie și mă bucur de ceea ce aleg să aprofundez. Această bucurie o aduc într-o manieră personală în ceea ce sunt și ceea ce este în jurul meu (oameni, locuri, lucrări, activități).

              Am decis, recent, să scriu articole despre sărbătorile populare, să cunosc cât mai multe despre ele și să dăruiesc mai departe ceea ce scriu. Acest fapt este bun și pentru mine, dar și pentru cei tineri sau cei care manifestă o anumită curiozitate asupra acestui subiect. În prezent scriu articole la ziarul „Zarandul” din Brad, jud. Hunedoara.

             Pentru oamenii care nu au crescut în lumea satului, sărbătorile din mijlocul acestei comunități sunt interesante și stârnesc curiozitatea. Să nu uităm că, pe lângă acestea, tradiția înseamnă mult mai mult. Mai mult decât cutumă, înseamnă un dat, o tradiție fără de care țăranul crescut la țară nu poate viețui. Este manifestarea respectului pentru înaintași, a iubirii pentru pământul și casa lui, este credința transmisă din tată în fiu, sunt obiceiurile păstrate din moși-strămoși. Este o moștenire vie.

            „Țăranii din satele hunedorene știu și astãzi cã 11 iunie este o zi când soarta recoltelor, a celor pãioase în general, depinde de „învârtoșeala bobului de grâu”, a coacerii plantelor.”(Marcel Lapteș ”Anotimpuri magico-religioase”, pag.152).

            „În 12 iunie, în satele de pe Valea Mureșului Inferior, la mijloc de arșițã, se ținea pânã nu demult, un sfânt obscur Onufrie, cum era numit de locuitorii din Dobra, Abucea și Lãpușnic.Ziua era importantã ca apogeu al verii și energiilor faste ce patentau recoltele câmpului cu semnul fertilitãții, dar și pentru combaterea dãunãtorilor, rozãtoarelor, viermilor, insectelor etc. Bãtrânele din aceste sate o numeau Ziua șoarecilor” (Marcel Lapteș ”Anotimpuri magico-religioase”, pag.155).

            „În panteonul românesc, o divinitate însemnatã, susținãtorul unuia din stâlpii pãmântului este și Sfântul Iuda, consemnat cu datã fixã în calendarul ortodox, la 19 iunie și respectat în satul tradiþional ca etapã importantã a verii…. Sfântul Iuda este una din aceste divinitãți cu un caracter malefic, probabil confundat cu un alt Iuda, vânzãtorul lui Iisus, trãdãtor prin excelențã…. în unele legende apocrife, Iuda apare ca legat de axul pãmântului, la stâlpul de susținere, apãrând astfel întreaga lume de toate fenomenele meteorologice distructive.”( Marcel Lapteș”Anotimpuri magico-religioase”, pag.155-156).

            Solstițiul de Vară în acest an este pe data de 21 iunie. Este văzut ca un prilej pentru renaștere și dezvoltare spiritual, fiind asociat cu înflorirea naturii, cu recolte bogate și o viață plină de vitalitate. Acest eveiment cosmic reprezintă lumina și triumful Soarelui. Acum se celebrează abundența luminii și energia dătătoare de viață a Soarelui. În multe culturi se organizează festivaluri, ceremonii și ritualuri pentru a onora Soarele și pentru a exprima mulțumirea și recunoștința față de puterea și de căldura sa. Solstițiul de vară încurajează o conexiune adâncă cu natura și elementele naturale.

            Pe 24 iunie sărbătorim Sânzienele și Ziua Iei românești.

„Sânzâiana sau Drãgaica a fost identificatã ca fiind zeița Diana din panteonul latin, Hera sau Artemis din panteonul grec și zeița Bendis din cultura traco-geticã ca având aceleași atribute ale fertilitãții naturii și ale protecției grânelor. Prima semnalare etnofolcloricã a sãrbãtorii îi aparține lui Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” unde realizeazã o descriere amãnunțitã a obiceiului de Sânziene asimilând-o culturii zeiței Ceres: „... Prin ea (Sânzianã, Drãgaicã) o înțeleg pe Ceres. Cãci în aceastã vreme a anului când încep sã se coacã semãnãturile, toate fetele þãranilor din satele învecinate se adunã și o aleg pe cea mai frumoasã dintre ele și îi dau numele de Drãgaicã. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gãtesc cu o cununã împletitã din spice și cu multe basmale colorate și-și prind de mâini cheile din hambarele lor. Astfel împodobitã, cu mâinile întinse și cu panglicile bãtute de vânt, încât sã se înfãțișeze ca o zburãtoare, se întoarce de la câmp acasã, cântând și jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoþitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora și stãpâna lor”(Marcel Lapteș”Anotimpuri magico-religioase”, pag.160-161).

            Este interesant de menționat ce rezultat a avut sincretismul religios pe teritoriu Daciei: zeița Diana romană, Zeița Diana cea cu trei forme (zeitatea însumează atributele zeiței Artemis, zeița sălbăticiunilor, zeița vânătorii și a pădurii), zeița Lunii și a feminității, Selene, zeița Cora-Persefona ce stăpânea peste ținuturile lui Hades, tripla Hecate, zeiță străveche, pro-indo-europeană, ce stăpânea forțele malefice ce țineau de pământ și vrăjitoria.Apoi, toate au fost asimilate zeiței Bendis, de origine tracă. Se naște o zeiță a pământului roditor și hrănitor. Mircea Eliade a afirmat că „una din caracteristicile creștinismului țărănesc al României și al Europei orientale este prezența a numeroase elemente religioase „păgâne”, arhaice, câteodată abia creștinizate”. El a denumit noua religie „creștinism cosmic” ce susține: misterul cristologic al întregii naturi și neglijează elementele istorice ale creștinismului insistând pe dimensiunile liturgice ale existenței omului în lume.Deci există atât elemente de ritual solar și lunar care au devenit un nou ritual, adică cel creștin (Sărbătoarea sf. Ioan Botezătorul)..

            Deci sărbătoarea Solstițiului de Vară se numește popular Sânziene și implică următoarele elemente: zâne, spirite feminine (Iana Sânziana, Ileana Cosânziana), florile de sânziene, numele sărbătorii închinată lui Ioan Botezătorul.

             Sărbătoarea Sânzienelor implică elemente magice legate de coacerea boabelor de grâu, pregătind începutul seceratului. Are și alte denumiri: sărbătoarea sf. Ioan de Vară, Ziua Soarelui, Ălea frumoase. În Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înþelese ca Ãlea frumoase, adicã niște zâne frumoase, imateriale, niște nãluci care „unde li-e drag, acolo joacã; vara la stânile din munte încâlcesc coama cailor și nu-i bine sã o descâlci; prin livezile unde au umblat Ãlea Frumoase, prin pruni și meri sunt smocuri de ramuri subțiri și dese folosite ca leac pentru vita bolnavã. Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia și petrec în jurul izvorului și nu-i bine sã le superi sau sã le privești drept cã ți se strãmutã uitarea de nu mai vezi” (Lucia Apolzan –Carpații tezaur de istorie. Perenitatea așezãrilor risipite pe înãlțimi). (Marcel Lapteș ”Anotimpuri magico-religioase”, pag.163-164).

„Calendaristic, vara nu mai are putere și se pregãtește sã aducã rod bun tuturor culturilor dând în același timp energii magice și miraculoase unor plante de leac. Este timpul practicilor de magie, a unor tehnici strãvechi de vindecare empiricã a suferințelor fizice și psihice cu ajutorul descântecelor unde elementul central avut în vedere era acela al magiei iubirii pentru cã sãrbãtoarea Sânzienelor plasatã într-un timp critic, al drumului verii cãtre timpul rece, are menirea sã-i ajute pe oameni sã depãșeascã timpul nevralgic cu ajutorul timpului iubirii, ezoteric și nocturn în desfãșurare.( ( Marcel Lapteș ”Anotimpuri magico-religioase”, pag.161).

              Ziua Iei românești este sărbătorită tot pe 24 Iunie.

Ia romaneasca face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri, iar rădăcinile sale își au originea în portul tracilor, geților și dacilor.  „Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd în portul românesc din întreaga țară.”(Aurelia Doagă „Ii și cămăși românești”).

              Prin ia românească se transmite un mesaj pentru comunitatea din care făcea parte persoana (unele ii se poartă la nunți, botezuri, altele arată statutul social, meseria, vârsta) și au semnificații magico-religioase (prin motivele, cromatica și lucrătura folosite).

Caracteristicile iei sunt date de cusături (umărul, care unește părțile din față și spate de mânecă), încrețul, altița (bandă lată, elementul definitoriu și unic al modelului, irepetabil), râurile (benzi drepte sau oblice pe piept și mâneci) și bibilurile sau cheițele (cusături prin care se îmbină bucățile textile). O altă caracteristică a costumului femeilor este folosirea culorii, fondul țesăturilor din in, cânepă sau lână fiind alb.

                Se presupune că ia a fost purtată pentru prima dată în perioada culturii Cucuteni (aprox. 5500 î.e.n.- 2750 î.e.n.), una dintre cel mai vechi civilizații din Europa. Cultura Cucuteni era răspândită pe teritoriul de astăzi al Moldovei, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia. Cămașa era confecționată din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase. Simbolul cel mai des întâlnit era crucea, simbol solar stilizat poziționat central. Încă din epocile precreștine, vestimentația avea și un rol de protecție, de aceea vom întâlni multe simboluri cu semnificații magice sau benefice.

                 Pe 29 iunie se sărbătorește Sf. Petru, patronal agricultorilor. În lumea satului hunedorean el dezleagă și leagă ploile. Această zi este și o sărbătoare a lupilor, sf. Petru fiind patronal lor.

                 Lumea satului hunedorean este o lume cu elemente mistico-religioase, cu tradiții și daturi strămoșești. Aici toate credințele vechi se păstrează și se transformă, născând o nouă fațetă a acelorlași elemente fuzionate sau îmbogățite.Nimic nu se pierde, totul se transformă și rezistă intemperiilor timpului și circumstanțelor. Probabil că aceasta înseamnă „nemurirea”, privind aspectul practic, de supraviețuire.

Surse:

1. Marcel Lapteș „Anotimpuri magico-religioase”;
2. Corin Braga „10 studii de arhetipologie, cap. Cultele religioase în Dacia romană și postromană”;
3. Mircea Eliade „De la Zalmoxis la Genghiz Han”,
4. Dumitru Pop „Obiceiuri agrare în tradiția noastră românească”;
5. https://www.invietraditia.ro/editorial/ia-romaneasca/
6. Aurelia Doagă „Ii și cămăși românești”):
7. Loredana Gaspar, „Simboluri românești”.